Capitol 3. Caracteristica vietii de familie.

CAPITOLUL 3

Caracteristicile vieţii de familie

         În acest capitol plec de la premisa că familia este un sistem dinamic, ea cunoaşte transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună şi adaugă noi elemente care îmbogăţesc viaţa familială. Îţi voi prezenta câteva dintre concepţiile referitoare la ciclul vieţii familiale, câteva procese familiale semnificative şi mă opresc mai mult la abordarea transgeneraţională a familiei (a lui Murray Bowen) pe care o consider extrem de interesantă şi de utilă în înţelegerea psihologiei familiei. Mi-aş dori ca la finalul studiului acestui capitol să cunoşti:

-          care sunt principalele etape prin care trece o familie şi care sunt caracteristicile specifice fiecărei etape;

-          să caracterizezi procesul comunicării în familie;

-          să înţelegi de ce este abordarea lui Murray Bowen atât de importantă;

-          să poţi defini şi pune în practică noţiunea de diferenţiere a sinelui şi toate celelalt concepte ale orientării transgeneraţionale;

-          să poţi construi şi interpreta sumar o genogramă;

1.      Etapele vieţii familiale

Familia este un sistem deschis, viu, cu influenţe multe şi diverse din partea mediului şi numeroase tipuri de interacţiuni cu acesta. Sistemul familial niciodată nu rămâne la fel; el se schimbă de la un moment la altul în funcţie de evenimentele care apar în interiorul şi exteriorul familiei. El trebuie să se restructureze şi reorganizeze în funcţie de:

·         apariţia sau dispariţia unora dintre membrii ei (naşterea copiilor a nepoţilor, decesul, căsătoria copiilor, revenirea după un divorţ a copilului în cuibul familiei de origine);

·         creşterea şi dezvoltarea membrilor (copilul mic, adolescentul, conşietentizarea rolului parental de către părinte, înaintarea în vârstă etc.,);

·         apariţia unor evenimente aşteptate sau neaşteptate (intrarea copilului la grădiniţă sau şcoală, divorţul, pensionarea părinţilor, obţinerea unui loc de muncă pentru părinte, o boală etc.);

Deci, o schimbare într-o generaţie determină schimbări şi în celelalte generaţii. Transformările care au loc într-un susbsistem familial influenţează şi celelalte subsisteme. Important este să reţii că schimbările prin care trece o familie nu se fac în mod lin, ci, dimpotrivă, în salturi, unoeri presupunând chiar zguduiri, care pot fi plăcute sau dureroase, dar aproape întotdeauna stresante.

De exemplu, atunci când copilul merge la şcoală, toţi ceilalţi membrii ai familiei îşi vor schimba programul, atitudinile şi comportamentele unul faţă de altul. De asemenea, problemele de comunicare şi relaţionale pe care o fată adolescentă de 15 ani le are cu părinţii săi se pot datora interacţiunii mai multor factori: adaptării ei la adolescenţă; crizei de 40 de ani a tatălui; îngrijorării mamei sale pentru o boală proprie sau a unui părinte. Sau, după plecarea copiilor de acasă şi restabilirea echilibrului şi a vieţii în doi a părinţilor, ei pot fi confruntaţi cu întoarcerea copilului în urma unui divorţ şi asta va presupune o nouă şi dificilă sarcină parentală.

         În felul acesta, a apărut ideea ciclului de viaţă familială, care presupune parcurgerea mai multor stadii sau etape.

Salvador Minuchin identifică patru stadii de dezvoltare care apar în majoritatea familiilor:

1.                      Constituirea cuplului – diada maritală formează un sistem funcţional prin negocierea graniţelor (interacţiunea cu socrii), reconciliind stilurile de viaţă diferite şi dezvoltând reguli referitoare la conflict şi cooperare.

2.                      Familia cu copii mici – sistemul marital se reorganizează atunci când apar copiii pentru a se adapta cerinţelor cerute de parentalitate.

3.                      Familia cu copii şcolari şi adolescenţi – familia interacţionează acum şi cu sistemul şcolar. Pe măsură ce copiii devin adolescenţi, familia trebuie să se adapteze la probleme ca influenţa prietenilor, pierderea parţială a controlului parental, emanciparea copiilor, etc.

4.                      Familia cu copii mari – aceştia devin deja adulţi, astfel că relaţia dintre părinţi şi copii trebuie modificată pentru a deveni relaţie de tip adult – adult.

Sociologii Evelyn Duval şi Reuben Hill au aplicat un cadru de dezvoltare familiilor din anii 1940, prin stabilirea unor etape discrete ale dezvoltării grupului familial, cu sarcini ce trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre ele. Acestea sunt:

·         Etapa cuplului fără copii

·         Etapa familiei cu copii de vârstă şcolară

·         Etapa familiei cu copii deveniţi adulţi;

·         Etapa familiei omului singur (văduvia).

Terapeuţii de familie Betty Carter şi Monica McGregor (1980, 1999) au îmbogăţit acest cadru; ei au apelat la orientarea multigeneraţională, recunoscând patternurile culturale diverse şi având în vedere şi etape care nu sunt neapărat specifice, cum ar fi divorţul şi recăsătoria. Este de altfel, considerată cea mai cuprinzătoare şi demonstrată clinic etapizare, organizată pe şase etape distincte:

a)      iniţiativa tânărului adult

b)      căsătoria

c)      familiile cu copii mici

d)     familiile cu adolescenţi

e)      iniţiativele copiilor şi părăsirea căminului

f)       familia la bătrâneţe.

Te rog, studiază şi tabelul de mai jos în care sunt prezentate mai detaliat etapele conform concepţiei autorilor menţionaţi mai sus (după Nichols şi Schwartz, 2005, p. 126- 127).

Evident, nu există nici o versiune standard a etapelor vieţii de familie. Nu numai că familiile au o diversitate de tipuri, aşa cum ai văzut în capitolul anterior, dar aceste tipuri pot avea norme şi reguli foarte diferite pentru etape diferite. Valoarea conceptului de ciclu de viaţă constă în a recunoaşte că familiile, adesea, dezvoltă probleme la tranziţiile de la o etapă la alta datorită inabilităţii sau temerilor membrilor şi a sistemului familial de a face tranziţia de la o etapă la alta. De aceea, te-aş ruga să nu le foloseşti pentru a stabili şi a judeca ce este normal sau de aşteptat în anumite etape într-o familie.

Etapele ciclului vieţii de familie	Procesul emoţional al tranziţiei: Principiul cheie	Schimbări de gradul doi în statutul familiei cerute pentru a continua dezvoltarea
Părăsirea casei: adulţii tineri singuri	Acceptarea responsabilităţii emoţionale şi financiare	a) Diferenţierea sinelui în legătură cu familia de origine; b) Dezvoltarea relaţiilor intime egale; c) Stabilirea sinelui în legătură cu munca şi independenţa financiară;
Formarea familiilor prin căsătorie: noul cuplu	Angajarea în noul sistem	a) Formarea sistemului marital; b) Realinierea relaţiilor cu familiile extinse şi prietenii pentru a include soţul/soţia;
Familii cu copii mici	Acceptarea noilor membrii în sistem	a) Adaptarea sistemului marital pentru a face loc copiilor; b) Împărţirea sarcinilor privind creşterea copilului, a sarcinilor financiare şi gospodăreşti; c) Realinierea relaţiilor cu familia extinsă pentru a include rolurile părinţilor şi bunicilor;
Familia cu adolescenţi	Mărirea flexibilităţii graniţelor familiei pentru a putea permite independenţa copiilor şi slăbiciunile bunicilor	a) Schimbarea relaţiei părinte-copil pentru a putea permite adolescentului să se mişte în interiorul şi în afara sistemului; b) Refocalizarea asupra problemelor maritale de la mijlocul vieţii şi asupra carierei; c) Începutul schimbării spre îngrijirea generaţiei mai vârstnice. Lansarea copiilor şi plecarea.
Lansarea copiilor şi plecarea lor de acasă	Acceptarea multitudinii de ieşiri şi intrări în sistemul familiei	a) Renegocirea sistemului marital ca o diadă; b) Dezvoltarea relaţiilor adult-adult; c) A face faţă dizabilităţilor şi morţilor părinţilor (bunicilor);
Familii în viaţa târzie	Acceptarea schimbării rolurilor generaţionale	a) Menţinerea funcţionării şi intereselor proprii şi /sau ale cuplului în faţa declinului psihologic: explorarea noilor opţiuni ale rolului familial şi social; b) Sprijin pentru un rol mai central al generaţiei de mijloc; c) Flexibilizarea sistemului familial datorită înţelepciunii şi experienţei celor mai în vârstă, sprijinind generaţia mai vârstnică fără suprasolicitarea lor; d) Declanşarea mecanismelor de coping pentru a face faţă pierderii soţului, copiilor şi a altor perechi şi pregătirea pentru moarte.

2.      Procesele familiei

În cadrul familiei au loc numeroase procese şi fenomene familiale, cum ar fi intercunoaşterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiţia, negocierea, formarea unor coaliţii, manipularea, etc. M-am gândit să fac o prezentare succintă doar a intercunoaşterii şi comuniicării, pe care le consider fundamentale, lăsându-te pe tine să le aprofundezi pe acelea care îţi stârnesc interesul, folosind bibliografia suplimentară de la sfârşitul capitolului.

Intercunoaşterea

Alături de comunicare, acest proces de intercunoaştere stă la baza formării şi evoluţiei cuplului şi familei. Cei doi parteneri se întâlnesc, se plac, se îndrăgostesc (de cele mai multe ori) şi hotărăsc să se cunoască. După ce consideră că se cunosc suficient, dacă există şi dorinţa de a forma un cuplu stabil, de a rămâne împreună, de regulă se căsătoresc. Dar procesul intercunoaşterii nu s-a încheiat, ci dimpotrivă, abia acum se manifestă plenar. O dată ce partenerii încep să locuiască împreună, să realizeze sarcinile casnice împreună, să facă faţă influenţelor externe, ei se cunosc din ce în ce mai mult, pe diverse faţete ale personalităţii. Astfel intercunoaşterea este un proces atât voluntar, conştient, cât şi involuntar, automat. Partea voluntară constă în acţiuni directe de autodezvăluire şi dezvăluire reciprocă. Partea involuntară constă în comportamentele obişnuite şi automate pe care fiecare pertener le realizează şi în urma cărora partenerul poate culege informaţii reprezentative despre celălalt. Uneori, acest tip de intercunoaştere este ignorat sau minimalizat în unele cuplui, partenerii bazându-se mai mult pe ceea ce afirmă decât pe ceea ce fac. De exemplu, într-o familie cu un partener alcoolic sau neimplicat emoţional, celălalt partener poate minimaliza comportamentele de abuz de alcool sau cele lipsite de afecţiune, crezând că „într-o zi se va schimba”, pentru că „aşa spune”. Asta va duce la o falsă intercunoaştere şi la un fenomen de autoiluzionare. Totuşi, aşa cum cred că ştii şi tu, faptele caracterizează omul cel mai bine.

Autodezvăluirea şi dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea intimităţii în cuplu şi familie. Atât cei doi parteneri, cât şi părinţii şi copiii stabilesc relaţii mai bune, mai deschise şi mai calde tocmai prin intermediul autodezvăluirii. Tot ea facilitează stimularea dragostei erotice, dar mai ales cea profundă, matură.

Dar nu este uşor şi nici la îndemână să te dezvălui şi să asculţi dezvăluirea altei persoane, nici chiar a soţului sau copilului tău. Iată care sunt câteva dintre barajele intercunoaşterii:

·         Teama de a nu lăsa pe celălalt să afle presupusele defectele proprii;

·         Teama de respingere sau pierdere care ar putea urma (în mod real sau doar fantasmat) dacă celălalt cunoaşte ceea ce tu apreciezi ca fiind urât, nepotrivit, defect, etc.;

·         Tendinţa de a judeca propria dezvăluire sau ceea ce dezvăluie partenerul(a);

·         Tendinţa de a te arăta superior partenerului (ceea ce falsifică intercunoaşterea);

·         Mitul conform căruia „partenerul trebuie să îşi dea sema cum eşti, dacă te iubeşte suficient de mult”;

·         Deprinderi greşite de comunicare (vezi mai jos, la blocajele comunicării)

Evident, însă, ceea ce facilitează intercunoaşterea este autocunoaşterea şi încrederea în sine. Ele ajută atât în primele momente ale dezvăluirii, cât şi mai târziu, la aprofundarea intercunoaşterii. Ele ajută la gestionarea temerilor şi la eliminarea sau reducerea barajelor.

Comunicarea

Comunicarea este foarte strâns legată de intercunoaştere, fiind mijlocul prin care aceasta din urmă se realizează. De aceea, o bună comunicare va stimula intercunoaşterea, care la rândul ei va contribui la satisfacţia şi împlinirea comunicării.

Cred că deja cunoşti cele două forme fundamentale de comunicare umană, cea verbală şi cea nonverbală, aşa că nu am să insist asupra lor. Menţionez doar că ambele sunt folosite şi foarte utile în cuplu şi familie. Ele pot ajuta la reglarea relaţiilor familiale şi la reechilibrarea sistemului familial.

O altă clasificare a tipurilor de comunicare, utilă celor care studiază familia este cea a lui Gregory Bateson. El împarte comunicarea în:

·         Comunicarea digitală;

·         Comunicarea analogică.

În comunicarea digitală, fiecare mesaj are doar un referent, aparţine doar unui tip logic şi constă în semne arbitrare (Bateson şi Jackson, 1968). De exemplu, cuvântul “masă” nu desemnează nimic altceva decât o piesă de mobilier. Din punctul de vedere al comunicării digitale, o durere de cap este o durere de cap şi nimic altceva.

În comunicarea analogică, mesajul are mai mult decât un referent, putând exprima diferite grade. De exemplu, strângerea unui pumn este în acelaşi timp un semn pentru un anumit tip de comportament (ex. ameninţare, opoziţie, frustrare, agresivitate), dar, totodată, este şi o parte a acestui comportament. În anumite culturi, manifestări ca plânsul, ţipatul, ruperea hainelor, smulgerea părului, lovirea capului de un zid exprimă în mod analog diferite grade de disperare. Un mesaj analogic poate fi decodificat doar prin luarea în considerare a altor mesaje. Aşa de pildă, o durere de stomac nu este doar o durere de stomac, ci, concomitent, exprimarea dezgustului, un mod de a te sustrage de la a face o treabă, sau o cerere de afecţiune. “Durerea de stomac” comunicată cuiva ca mesaj analogic va depinde de situaţia şi de contextul în care mesajul analogic a fost emis (Madanes). Astfel, simptomele care apar în familie sunt de fapt mesaje comunicate celorlalţi membri cu scopul de a schimba ceva în sistemul familial.

De exemplu, o soţie frustrată de lipsa de atenţie a soţului său preocupat de alte probleme îi poate comunica brusc o durere de stomac, în timpul cinei. Mesajul are mai multe semnificaţii. El poate însemna intenţia de a-l deturna pe soţ de la problemele lui, nevoia de a-i capta atenţia şi afecţiunea şi, totodată, o stare fizică logică de disconfort epigastric.

Sau “Am o durere de cap…”, comunicată în momentul pregătirii de culcare poate însemna mai mult decât o stare internă, deteriorarea relaţiilor sexuale sau refuzul acestora.

De asemenea, stilul şi modalităţile de comunicare se învaţă în primul rând în familie. Apoi ele sunt modelate în grupuri şi societate. De aceea, inclusiv blocajele în comunicare vor fi preluate din familie şi folosite în viitoarele relaţii de cuplu şi de familie ale copiilor.

Elementele care facilitează o bună comunicare sunt:

·         Sentimentele de afecţiune autentică ale membrilor familiei;

·         Abilităţile de gestionare ale sentimentelor care se nasc în procesul comunicării;

·         Onestitatea şi promovarea adevărului în orice comunicare;

·         Deschiderea la şi preţuirea mesajelor (verbale şi nonverbale) care vin de la ceilalţi membrii, ca urmare a conştientizării faptului că acestea ajută la păstrarea echilibrului familial;

·         Oferirea unui timp şi spaţiu special pentru comunicare, mai ales a ceea ce este important, delicat, sensibil;

·         Folosirea unui stil adecvat partenerului de comunicare, tocmai pentru a te asigura că ceea ce ai transmis a şi fost recepţionat corect de către partener.

Cele mai frecvente blocaje ale comunicării în cuplu şi familie sunt:

·         Deprinderile greşite de comunicare: lipsa ascultării, întreruperea discursului celuilalt, realizarea unor alte activităţi în timpul discuţiei cu partenerul, aşezarea pe o poziţie superioară cum ar fi: „ştiam asta”, „exact asta voiam să spun şi eu”, „eu ştiu mai bine, nu trebuie să îmi spui tu”, ignorarea a ceea ce spune partenerul sau copilul, atitudinile de autoritate de genul „eu ştiu cel mai bine ce e bine pentrun tine” etc;

·         Timiditatea, jena de a spune, de a exprima propriile opinii;

·         Teama de a se exprima, de reacţiile partenerului, părintelui sau copilului;

·         Miturile – de exemplu „nu e frumos să vorbeşti despre sex/despre defectele celuilalt”, „nu trebuie să îţi spun asta; ar trebui să îţi dai singur(ă) seama dacă stai cu mine şi spui că mă iubeşti”, „dacă ne simţim bine în pat nu mai trebuie să şi vorbim” etc.

3.      Dimensiunea afectivă a familiei

Familia şi relaţiile familiale reprezintă principalul izvor al vieţii afetive a omului. Relaţia afectivă a copilului cu mama şi tatăl său vor fi modelul de bază al dezvoltării sentimentelor faţă de sine şi ceilalţi. Acest lucru este frumos şi foarte clar surprins de Dorothy Law Nolte în poemul său „Copiii învaţă ceea ce trăiesc” (1954) pe care am să ţi-l ofer aici.

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;

Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;

Dacă triesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubescă;

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;

Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

Te invit însă să îi citeşti cartea „Cum se formează copiii noştri” (Ed. Humanitas, 2001), scrisă împreună cu Rachel Harris, pentru a putea afla mai multe şi înţelege mecanismele prin care copiii asimilează tot ce se întâmplă în viaţa familială şi în special în viaţa afectivă. De asemenea, ar putea să îţi lărgească şi cunoştinţele referitore la rolurile parentale.

Am decis să îţi prezint aici doar câteva lucruri despre iubire, cel mai important sentiment din familie, care stă la baza dezvoltării noastre ca fiinţe umane şi despre intimitate care reprezintă caracteristica funcdamentală a vieţii de cuplu şi de familie. Restul te provoc pe tine să cauţi în bibliografia pe care ţi-o sugerez la finalul capitolului şi în alte cărţi la care eu nu m-am gândit sau nu le-am citit sau nu au apărut încă!

Iubirea

Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor doi parteneri care formează cuplul (marital sau nu). Actualmente iubirea este principala motivaţie pentru transformarea cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie).

E. Wheat (1980, apud I. Mitrofan, 1997, p. 177) descrie cinci forme de manifestare a iubirii:

            1. Epithumia - se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacţie. Satisfacţia sexuală este un indicator sigur al sănătăţii căsniciei, chiar dacă, după Wheat, relaţiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.

            2. Eros - este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu fiinţa iubită, dar şi dorinţa de a o poseda total (fizic, mental, spiritual). De aici - romantismul. Este o iubire pasională şi sentimentală şi reprezintă cel mai adesea punctul de plecare în căsătorie.

            3. Storge - este o formă de dragoste, descrisă ca relaţie confortabilă, care înglobează o afecţiune naturală şi sentimentul de apartenenţă reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală şi se manifestă în relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori, realizând sentimentul de apartenenţă la un grup unit.

            4. Fileo - este genul de iubire care preţuieşte pe cel iubit manifestând-se cu gingăşie, dar aşteptând întotdeauna un răspuns. Se traduce prin prietenie, reciprocitate. Fileo creează prieteni, în strânsă apropiere. Ei îşi mărturisesc şi împărtăşesc gânduri, planuri, sentimente, atitudini, visuri, probleme intime, pe care nu le-ar putea încredinţa altcuiva. Ei îşi împart timpul şi interesele, ceea ce conferă căsătoriei siguranţă, atractivitate şi recompense. Chiar dacă există multă pasiune în sexualitate, absenţa lui Fileo înnegureazã căsătoria şi o face neinteresantă.

            5. Agape - este dragostea completă, lipsită de egoism, care are capacitatea de a se oferi continuu, fără a aştepta nimic în schimb. Ea preţuieşte şi slujeşte necondiţionat, spre deosebire de Fileo care presupune reciprocitate. Este modelul iubirii Christice, dincolo de emoţii şi sentimente pasionale, fiind profund infuzată spiritual, rod al unei opţiuni conştiente, al unei alegeri libere. Este definită şi ca o dragoste a acţiunii, presupunând ajutorare, a face bine, a avea compasiune pentru celălalt, fiind mai curând o atitudine şi un comportament motivat spiritual, şi aproape deloc emoţie.

Dincolo de aceste modalităţi, putem diferenţia între o dragoste sau iubire imatură şi una matură. Iubirea imatură se caracterizează printr-o intenistate mare, printr-un amestec de dependenţe şi deci de aştepări ca partenerul să satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea fuzională, despre care vorbeşte M. Bowen şi D. Schnarck, cel care a aplicat concepţia boweniană la relaţiile erotice sexuale ale cuplurilor. Astfel, dragostea imatură este specifică adolescenţilor şi tinerilor. O dată cu maturizarea emoţională, cu dezvăluirea reciprocă a partenerilor şi dezvoltarea încrederii în sine şi în partener, apare şi drasgostea matură. Dragostea matură este mai puţin intensă (nu îţi „dă fluturi în stomac”), dar este mult mai profundă; implică încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum este el (fără tendinţe de a-l schimba, a-l controla sau manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice situaţie, indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau nu; ştii că este acolo şi te va ajuta în ceea ce faci; presupune şi admiraţie şi valorizarea partenerului aşa cum este el. Binenţeles, la o astfel de dragoste ajung persoanele care se iubesc şi pe sine, persoane cu un eu bine diferenţiat, care pot să fie autonome şi totuşi să fie implicate emoţional în relaţia cu partenerul.

Multe relaţii de cuplu trec de la dragostea imatură la cea matură. Altele se destramă în această tranziţie din cauza incapacităţii unuia sau ambilor parteneri de a iubi matur. Trecerea nu se face uşor, ci dimpotrivă cu conflicte, suferinţe adaptări. De altfel, Erich Fromm considera că iubirea este o artă, un mod de a trăi în artă” şi milita pentru învăţarea acestei arte aşa cum se procedează în oricare artă (muzică pirctură etc.). Ccea ce ajută însă la transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm sunt:

·         Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi eu-lui personal;

·         Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaşte şi înţelege;

·         Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a învăţa să iubeşti;

·         Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor erori, fluctuaţii de sentimente şi auto-control;

·         Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul eu, din propriile plăceri, din egocentrism şi egoism şi a manifesta modestie şi disponibilitate în relaţie.

De altfel, toţi cei care au ajuns la dragostea matură afirmă că satisfacţia maritală este mult mai crescută, că intimitatea şi satisfacţia sexuală sunt incomparabil mai plăcute şi pline de satisfacţii decât în timpul îndrăgostirii sau la tinereţe.

Intimitatea

Dennis Bagarozzi, doctor în psihologie şi consilier care a lucrat cu cupluri mai bine de 30 de ani, în cartea sa „Stimularea intimităţii maritale” publicată în 2001 pleacă în studiul său asupra intimităţii în cuplu de la definiţia dată de Dicţionarul Random House al limbii engleze. Acesta defineşte intimitatea ca „relaţie personală apropiată, familară şi de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană care presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a celeilalte persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor şi sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” (apud D. Bagarozzi, 2001, p. 5). Bagarozzi concluzionează că intimitatea este „un proces interactiv care conţine o serie de componente bine structurate şi interrelaţionate” în centrul acestora stau „cunoaşterea, înţelegerea, acceptarea celuilalt şi aprecierea modului unic al partenerului de a vedea lumea” (D. Bagarozzi, 2001, p. 56).

Acelaşi autor menţionează ca intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia fundamentală de supravieţuire, de ataşament. Acest lucru poate fi observat cu relativă uşurinţă la persoanele care au fost private în perioada imediat după naştere de un ataşament bun faţă de mamă şi care devenite adulte, au dificultăţi de dezvoltare a intimităţii (Ainsworth, Blehar, Waters, Wall, 1978, Bowlby, 1969, 1973, 1988, Horner, 1984). Nevoia de intimitate poate fi conceptualizată, din punctul de vedere al dezvoltării, ca o manifestare mai matură, mai diferenţiată şi mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact cu o altă fiinţă umană. De aceea, această nevoie de intimitate va varia în intensitate de la o persoană la alta, astfel încât, în fiecare cuplu, partenerii vor avea nevoi de intimitate diferite atât per global, cât şi pe fiecare componentă a intimităţii în parte.

D. Bagarozzi (2001, p. 6-14) vorbeşte de nouă componente ale intimităţii:

1. intimitate emoţională
2. intimitate psihologică
3. intimitate intelectuală
4. intimitate sexuală
5. intimitate fizică (non-sexuală)
6. intimitate spirituală
7. intimitate estetică
8. intimitate socială şi recreaţională
9. intimitate temporală

Intimitatea emoţională reprezintă nevoia de a comunica şi împărtăşi cu partenerul toate sentimentele, atât pe cele pozitive, cât şi pe cele negative. Există câteva limite care pot influenţa manifestarea acestui tip de intimitate: credinţa că numai sentimentele pozitive trebuie manifestate, sau dimpotrivă că, doar cele negative, pentru a şti ce trebuie să îmbunătăţeşti; credinţa că doar anumite tipuri de sentimente pozitive sau negative pot fi exprimate, de ex, doar bucuria şi iubirea, dar nu şi fericirea sau excitarea, sau doar tristeţea şi frustrarea, dar nu şi furia sau ura.

Intimitatea psihologică reprezintă nevoia de a comunica, împărtăşi şi conecta cu o altă fiinţă umană prin dezvăluirea caracteristicilor propriului sine, caracteristici semnificative şi foarte personale, cum ar fi speranţele, visele, fanteziile, aspiraţiile, dar şi propriile îndoieli, nemulţumiri, temeri, probleme, insecurităţi, conflicte interioare cu partenerul. Acest tip de intimitate necesită o mare putere interioară a celui care împărtăşeşte, deoarece el devine în astfel de momente foarte vulnerabil, dar şi o mare capacitate de susţinere a celui care ascultă pentru a nu-l răni pe partenerul său. De aceea, încrederea reciprocă este foarte importantă pentru ca această formă de intimitate să se manifeste.

Intimitatea intelectuală este nevoia de a comunica şi împărtăşi cu celălalt ideile importante, gândurile, credinţele. Ea nu presupune intelectualizare sau raţionalizare (cele două mecanisme de apărăre inconştiente), orgoliu sau demonstrarea superiorităţii, sau cererea de laudă, recunoaştere sau adulaţie. Toate acestea vor crea distanţă între parteneri şi în nici un caz intimitate. Dimpotrivă ea presupune capacitatea unui partener de a vedea lumea prin ochii celuilalt, indiferent dacă este sau nu de acord cu această perspectivă. Putem spune că este varianta cognitivă a empatiei.

Intimitatea sexuală reprezintă nevoia de a comunica, împărtăşi şi exprima cu partenerul acele gânduri, sentimente, dorinţe şi fantezii de natură senzuală şi sexuală. Ea duce la trezirea dorinţei sexuale, dar nu e obligatoriu să se ajungă la actul sexual. Acest tip de intimitate presupune săruturi, îmbrăţişări, atingeri, dans, jocuri erotice, îmbăierea împreună etc. evident, ea este conectată profund cu dragostea erotică, nu cu cea părintească, fraternă, amicală sau cea narcisică. De asemenea, aşa cum spuneam şi mai sus, dragostea erotică trebuie să ajungă la maturitate pentru a facilita intimitatea sexuală.

Intimitatea fizică (nonsexuală) reprezintă nevoia de apropiere fizică de partener, fără a avea vreo tentă sexuală. Presupune atingere sau simple îmbrăţişări, mersul de mână, dans, masaje nonsexuale etc.

Intimitatea spirituală presupune nevoia de a împărtăşi partenerului gândurile, sentimentele, credinţele şi experienţele referitoare la religie, supranatural şi aspectele spirituale ale existenţei, viaţă moarte, valori morale, etc. Spiritualitatea este o chestiune foarte personală. De aceea, este nevoie de o mare deschidere din partea ambilor parteneri pentru a ajunge la acest tip de intimitate, deoarece ea nu înseamnă că cei doi împărtăşeşsc aceleaşi valori, idei, practici.

Intimitatea estetică reprezintă nevoia şi dorinţa de a împărtăşi cu partenerul sentimentele, gândurile, credinţele, valorile, experienţele pe care persoana le consideră frumoase, la care sufletul rezonează sau inspiră. Minunile naturii, simple (un fulg de nea) sau complexe (cosmosul), pot fi baza unei asemenea intimităţi. Alte exemple sunt muzica, poezia, literatura, pictura, sculptura arhitectura si alte forme de expresie artistică. Acest tip de intimitate nu se asociază şi nu este preludiu pentru nici un alt tip de intimitate. Este o experienţă care se trăieşte, se împlineşte prin ea însăşi.

Intimitatea socială şi recreaţională este nevoia de a se angaja în activităţi şi experienţe plăcute şi de joc cu partenerul. Include activităţi precum: schimbul de glume şi povestiri haioase, împărtăşirea evenimentelor curente de viaţă, luatul meselor împreună, practicarea de sporturi şi jocuri, dansatul de plăcere etc. aceste activităţi pot include şi prieteni comuni sau rude.

Intimitatea temporală implică timpul pe care fiecare partener va dori să îl petreacă zilnic cu celălalt pentru activităţi intime. Această cantitate de timp va fi diferită pentru cei doi parteneri. Pentru unele persoane 15-20 de minute pot fi suficiente, în timp ce pentru altele două ore nu vor fi suficiente.

            Comunicarea, cum spuneam şi mai devreme, poate stimula sau diminua intimitatea cuplului. Stimulativă este comunicarea directă a nevoilor şi dorinţelor fiecărui partener, adică atunci când mesajele sunt clare, directe şi sincere. Inhibitive sunt:

• mesajele mincinoase - partenerii pot minţi fie ca să se apere de eventualele refuzuri sau conflicte, fie pot avea tulburări de caracter. În ambele cazuri însă minciunile erodează sentimentele de încredere şi iubire dintre cei doi.
• mesajele confuze - când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe înţelesuri. De exemplu, dacă soţul îi spune soţiei sale într-o zi „În sfârşit mi-au dat o primă consistentă. Acum ne permitem să ne facem de cap” – în acest caz, soţia nu va şti cu exactitate dacă el se referă la mult-visata călătorie de la sfârşitul săptămânii despre care au tot vorbit sau la a-şi cumpăra frigiderul de care au nevoie;
• mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în acelaşi timp. De exemplu, un soţ dominator şi agresiv care îi cere soţiei să îşi exprime mai clar şi mai des opiniile proprii sau o soţie care plânge în urma unei certe cu soţul îi spune acestuia să nu ţină cont de plânsul ei.
• mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică,
• mesajele incongruente

Gerard Leleu vorbeşte şi el clar şi pe înţeles despre intimitatea în cuplu, care de altfel se constituie ca fundament pentru intimitatea familială; merită să menţionez aici ceea ce el consideră condiţii pentru o bună intimitate psihică:

§  autocunoaşterea;

§  încrederea în sine şi intimitatea cu sine;

§  a trăi în prezent, adică „aici şi acum”;

§  îndepărtarea barierelor fizice (mirosuri neplăcute, atmosferă neprielnică, eliminarea sau diminuarea complexelor corporale etc.);

§  îndepărtarea barierelor psihice (în special temerile);

§  crearea cadrului pentru dezvoltarea şi manifestarea senzualităţii.

Mai multe detalii găseşti citind cărţile sale apărute la Editura Trei (vezi bibliografia suplimentară).

4.      Abordarea transgeneraţională a familiei

În cadrul acestor abordărilor transgeneraţionale, locul cel mai important îl ocupă teoria lui Murray Bowen, denumită, după numele său, teoria (şi terapia) boweniană.

Murray Bowen, medic cu specializare în psihiatrie, şi-a făcut rezidenţa la faimoasa clinică Menninger (Menninger Clinic), recunoscută pentru orientarea sa psihanalitică. Aici, Bowen a devenit din ce în ce mai nesatisfăcut de conceptele psihanalitice care nu puteau fi validate prin metode ştiinţifice acceptate în mod convenţional. Ca urmare, el a început să dezvolte o nouă teorie „concepută să corespundă în mod precis cu principiile evoluţiei şi cu omul ca fiinţă evolutivă” (Kerr & Bowen, 1988, p. 360). Bowen şi-a perfecţionat teoria şi după mutarea sa la Institutul Naţional pentru Sănătate Mentală (INSM) în Bethesda, Maryland, în 1954. La INSM, Bowen a admis familii întregi în secţia de cercetare psihiatrică. Cercetarea acestor familii a fost ghidată de teoria boweniană, şi, astfel, teoria a fost extinsă şi modificată de fiecare dată când specialiştii se confruntau cu informaţii noi sau incompatibile. În timpul celor cinci ani la INSM, cercetarea lui Bowen s-a centrat pe familiile cu copii schizofreni, şi în particular pe relaţia simbiotică observată între mame şi copiii lor. În final, teoria s-a dezvoltat pentru a include întreaga familie, adresându-se şi altor tipuri de familii.

Esenţa teoriei boweniene este alcătuită din opt concepte fundamentale. Aceste concepte interrelaţionate construiesc „piatra de temelie” (Walsh, 1996) a teoriei, şi anume sistemul emoţional.

Sistemul emoţional include „forţa pe care biologia o defineşte ca instinct, reproducere, activitate automată controlată de sistemul nervos autonom, stări emoţionale subiective şi sentimente şi forţele care guvernează sistemele de relaţie… În termeni largi, sistemul emoţional guvernează «dansul vieţii» în toate lucrurile vii”. (Bowen, 1975, p. 380).

Un alt termen-cheie de la începutul muncii lui Bowen este masa de ego familial nediferenţiat. Acesta se referă la „unitatea emoţională intensă într-o familie care produce emoţionalitate ce interferează cu gândirea şi împiedică diferenţierea individului de familie”. (Bowen, 1978). Hall notează că Bowen nu mai utilizează această terminologie, termenul de „fuziune” fiind cel preferat în mod curent. Astfel, teoria boweniană face o distincţie între indivizii care sunt fuzionaţi şi cei care sunt diferenţiaţi. Caracteristica preferată este cea de diferenţiere. Prezentăm mai jos cele opt concepte esenţiale ale teoriei boweniene, în care diferenţierea sinelui este considerată foarte importantă.

1. Diferenţierea sinelui. În contextul unui sistem emoţional, diferenţierea sinelui reprezintă gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcede nu doar propriile emoţii, ci şi cele ale sistemului lor familial. De asemenea, astfel de persoane diferenţiate sunt mai flexibile, adaptabile şi mai autonome. Ca urmare, ele îşi trăiesc propriile emoţii şi, deşi nu sunt lipsite de conştiinţa emoţiilor celor din jurul lor, sunt capabile să menţină un grad de obiectivitate şi distanţă emoţională faţă de problemele emoţionale proprii sau ale altora. De aceea, se consideră că indivizii înalt diferenţiaţi au un eu solid („solid self”), mai integrat. Acesta reprezintă pentru Bowen conceptul de eu care este ghidat în principal de intelect, adică persoana poate acţiona sau lua decizii pe baza unor judecăţi raţionale.

Indivizii cu nivele scăzute de diferenţiere tind să fie mult mai rigizi şi mai dependenţi emoţional de alţii, comportamentul fiind direcţionat mai degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi preponderent de pseudo-eul („pseudo-self”) lor. Acesta este un concept de eu care este negociabil cu alţii, sensibil la emoţii şi mai puţin la judecăţile raţionale. Astfel de persoane vor lua decizii bazate pe sentimente, nu pe principii logice, raţionale. De aceea, deciziile luate în momente diferite de timp vor fi inconsistente unele cu altele, dar indivizii cu pseudo-eu nu sunt conştienţi de această inconsistenţă. Bowen (1976) descrie pseudo-eu-ul ca un eu pretins, adică un eu fals, după cum ar spune Winnicott, pe care persoana îl poate simţi ca fiind real, deşi nu este.

În terapia de familie boweniană se urmăreşte gradul diferenţierii sinelui la fiecare membru al familiei, şi în special al copiilor (mai ales dacă aceştia sunt adolescenţi sau chiar maturi). Este mult mai probabil ca persoanele cu un grad mic de diferenţiere a sinelui faţă de membrii familiei care dezvoltă anumite simptome să prezinte şi ele, la rândul lor, alte, sau chiar aceleaşi, simptome, comparativ cu persoanele cu un grad mare de diferenţiere. De aceea, unul dintre scopurile terapeutice va fi creşterea gradului de autonomie a membrilor familiei, unii faţă de alţii.

Mai mult, conceptele de diferenţiere şi fuziune sunt foarte importante pentru Bowen (ca şi pentru oricare alt terapeut) şi în ceea ce priveşte ipotezele intergeneraţionale sau transgeneraţionale. Bowen consideră că persoanele care părăsesc familia de origine cu un pseudo-eu sau cele care sunt fuzionate cu familiile lor de origine tind să se căsătorească cu persoane cu care vor putea, de asemenea, să fuzioneze. Astfel, două persoane nediferenţiate tind să se găsească unele pe altele. Rezultatul va fi separarea emoţională de familia de origine şi fuzionarea soţilor. Asta presupune că pseudo-eul unuia dintre soţi se va baza pe pseudo-eul celuilalt, adică se vor uita unul la celălalt pentru a detecta diferite indicii pentru a alege modul de reacţie emoţională şi de luare a deciziilor. În felul acesta, „procesele familiale neproductive trec de la o generaţie la următoarea prin astfel de mariaje”. (Becvar şi Becvar, 1996).

2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept descrie gama de pattern-uri relaţionale emoţionale din sisteme, dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme utilizate de familie pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în familia nucleu. Toate cele patru mecanisme pot fi folosite, dar, de regulă, o familie, mai ales dacă este fuzională, utilizează în mod predominant unul sau mai multe:

-          Distanţa emoţională. Într-un sistem familial fuzional cu nivele înalte de anxietate, un membru al familiei poate mări distanţa interpersonală atunci când el sau ea nu mai poate face faţă reactivităţii emoţionale (Bowen, 1978). Frecvent, aceasta poate determina o distanţă mai mare decât doreşte, de fapt, individul.

-          Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o funcţie a gradului de fuziune din relaţie şi a intensităţii anxietăţii corespunzătoare. (Papero, 1991). Poate avea loc un proces ciclic în care conflictul este urmat de distanţă emoţională, o perioadă de apropiere caldă, apoi o creştere a tensiunii care precipită un alt conflict şi, astfel, ciclul se perpetuează.

-          Transmiterea sau proiecţia problemei către copil. De multe ori, problemele dintre soţi şi anxietatea acestora tind să fie evitate prin concentrarea lor pe unul sau mai mulţi copii. Cel mai comun pattern este ca mama să-şi concentreze o mare parte din energia sa emoţională pe un copil (ajungându-se chiar la fenomenul de fuziune simbiotică între mamă şi copil), în timp ce tatăl se distanţează şi este evitat în acelaşi timp. Copilului pe care părintele se concentrează îi sporesc reactivitatea şi fuziunea sistemului intelectual şi emoţional. De aceea, el este cel mai vulnerabil la dezvoltarea unor simptome.

-          Disfuncţia într-un soţ. În cazul unui cuplu cu un membru inadecvat sau disfuncţional, iar celălalt în mod deschis adecvat cu scopul de a compensa, se pot dezvolta roluri reciproce. Acest pattern poate lua amploare şi poate deveni solid dacă un membru al familiei dezvoltă o maladie fizică sau mentală cronică.

3. Triunghiurile sau triangularea. Acest concept este mult legat de cel al proiecţiei unei probleme asupra unuia sau mai multor copii. Un triunghi este unitatea de bază a interdependenţei în sistemul emoţional familial. Pentru Bowen, o diadă, adică un sistem de două persoane, este stabilă atât timp cât ea este calmă. Dacă apar factori stresori care determină creşterea nivelului de anxietate, diada poate rămâne stabilă, dar când anxietatea într-o diadă atinge un nivel mai ridicat, o a treia persoană va fi atrasă în câmpul emoţional al celor doi. De exemplu, naşterea primului copil determină apariţia unui triunghi format din cei doi părinţi şi copil. Sau, atunci când există un conflict între soţi, soţia poate apela la mama sa pentru a-şi reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în conflictele cu soţul; în felul acesta apare triunghiul format din soţ, soţie şi mama soţiei. Triunghiurile într-o familie pot fi latente şi să nu se manifeste în mod deschis. Totuşi, aceste triunghiuri pot fi activate (şi se activează frecvent) în timpul perioadelor de stres. Bineînţeles, nivelul stresului sau al anxietăţii necesar pentru destabilizarea diadei este în strânsă legătură cu gradul de diferenţiere al celor doi.
4. Procesul proiectiv al familiei. Acest proces se referă la faptul că nivelul de diferenţiere al părţilor trece mai departe la unul sau mai mulţi dintre copiii lor. În mod obişnuit, un copil dintr-o familie va avea o implicare emoţională crescută cu unul dintre părinţi. Această supraimplicare poate varia de la părintele care e în mod excesiv îngrijorat de ce se întâmplă cu copilul până la părintele care este extrem de ostil acţiunilor copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea copilului de a funcţiona eficient în contexte sociale. Gradul de diferenţiere al părinţilor şi nivelul de stres în familie determină intensitatea procesului proiectiv al familiei.
5. Întreruperea (distanţarea) emoţională. În încercarea de a face faţă fuziunii şi absenţei diferenţierii în relaţiile lor interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins se pot distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional (Hall, 1981). Deşi individul care întrerupe poate părea că face faţă relaţiei cu familia, individul rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Kerr (1981) sugerează că întreruperea emoţională indică o problemă - fuziunea dintre generaţii -, rezolvă o problemă - scade anxietatea asociată cu contactul familial - şi creează o problemă - izolează indivizii care ar putea beneficia de contact. Ca rezultat al separării emoţionale, individul rămâne prins în sistemul emoţional al familiei şi poate fi mai puţin capabil să răspundă eficient la situaţiile de rezolvare a problemelor. Disfuncţia consecventă se poate manifesta şi în alte moduri, cum ar fi relaţii superficiale, boală fizică, depresie şi comportamente impulsive (Walsh, 1980).
6. Procesul de transmitere multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta pattern-urile disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive culminează cu nivele scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi membri ai generaţiilor mai tinere (Hall, 1981). Bowen consideră că indivizii la niveluri echivalente de diferenţiere, deci fie diferenţiaţi, fie fuzionaţi, se găsesc unul pe altul şi se căsătoresc şi pot avea unul sau mai mulţi copii cu niveluri mai scăzute de diferenţiere. De aceea, ne putem aştepta ca aceste ataşamente sau distanţări să fie mai accentuate la copii decât au fost la părinţii lor. Deoarece pattern-ul repetitiv determină în mod succesiv nivele mai scăzute de diferenţiere la generaţiile următoare, procesul culminează cu un ultim nivel de disfuncţie, adică ataşamentele (adică fuziunile) sau distanţările emoţionale care determină apariţia diferitelor simptome care fac ca persoana sau familia să recurgă la terapie.
7. Poziţia de frate sau soră. Vârsta mai mare şi distribuţia pe sexe între fraţi în aceleaşi generaţii au o puternică influenţă asupra comportamentului (Hall, 1981). Cercetările lui Walter Toman (1969) descriu roluri diferite pe care indivizii le manifestă ca rezultat al poziţiei lor în familiile de origine, cum ar fi copilul cel mai mare, sora mai mică, cel mai mic copil. De exemplu, într-o familie cu mulţi copii, ultimul copil, cel mai mic, poate să fie cu totul ignorat din punct de vedere afectiv, din cauza preocupării şi stresului părinţilor pentru asigurarea hranei şi securităţii familiei. Bowen sugera, de asemenea, că pattern-urile interactive dintre cuplurile maritale pot fi legate de rolurile indivizilor din familiile lor de origine.
8. Procesul emoţional al societăţii (regresia socială). Acest concept-cheie al lui Bowen are în vedere faptul că procesele caracteristice familiilor pot fi observate şi în interacţiunile la nivel social. De exemplu, deoarece există o anxietate crescută şi un stres continuu cauzate de crimă, şomaj şi poluare, există şi o tendinţă socială către reactivitate emoţională şi o probabilitate scăzută a individului de a-şi utiliza eficient procesele emoţionale. Bowen observa că istoria recentă a societăţii noastre pare să reflecte acest tip de regresie, adică societatea poate face faţă cu succes unor factori stresori situaţionali acuţi, dar eşuează când factorii stresori se cronicizează. Din pricina stresului cronic, atât societatea, cât şi familia pierd contactul cu principiile sistemului lor intelectual şi vor acţiona în virtutea sistemului emoţional, pierzându-şi obiectivitatea.

Rezumatul capitolului

Acest capitol l-am dedicat câtorva elemente de viaţă familială. Am ales să îţi vorbesc despre:

·         etapele vieţii de familie: etapa adultului tânăr, etapa cuplului nou, căsătorit, etapa familiei cu copii mici, etapa familiei cu copii adolescenţi, etapa cuibului „gol” când copii părăsesc familia de bază, etapa familiei cu părinţii în vârstă.

·         procesele familiei, unde m-am oprit asupra a două dintre ele: intercunoaşterea şi comunicarea, punând accent pe factorii facilitatori şi inhibitori ai lor şi pe importanţa lor în manifestarea şi păstrarea intimităţii.

·         abordarea transgeneraţională a lui Murray Bowen, una dintre cele mai cuprinzătoare abordări psihologice ale familiei. Ţi-am prezentat conceptele fundamentale ale acestei orientări şi o să ne folosim de ele şi când vom studia metodele de cercetare în psihologia familiei, unde genograma reprezintă un instrument extrem de util. Aşa că te invit să dai mare importanţă acestui capitol.

Pentru a aprofunda ceea ce ţi-am prezentat îţi recomand cu căldură cărţile din bibliografia suplimentară.

Glosar de termeni folosiţi

Coaliţie	alianţă între două persoane împotriva unei a treia. Atunci când se realizează între un părinte şi un copil, vorbim de coaliţie transgeneraţională.
Comunicare analogică	comunicare în care mesajul are mai multe sensuri.
Comunicare digitală	comunicare în care mesajul are un singur referent.
Diferenţierea sinelui	gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi, capacitatea de a-şi trăi propriile emoţii şi de a păstra obiectivitatea faţă de problemele emoţionale proprii sau ale altora.
Etapă de viaţă familială	perioadă din existenţa familiei caracterizată printr-un anumit tip de organizare şi care se confruntă cu provocări specifice.
Fuziune	stare a eului opusă diferenţierii. Estomparea graniţelor dintre sine şi alţii, a celor dintre sistemele emoţional şi intelectual.
Intimitate	relaţie personală apropiată, familară şi de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană care presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a celeilalte persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor şi sentimentelor.
Iubire	sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor doi parteneri care formează cuplul, dar şi între părinţi şi copii.
Procesul proiectiv al familiei	transmiterea nivelului de diferenţiere de la părinţi la unul sau mai mulţi copii
Separare emoţională	mecanism de distanţare fizică şi/sau emoţională prin care un membru al familie face faţă anxietăţii crescute din familie
Transmitere transgeneraţională	tendinţa puternică de a repeta pattern-urile disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive culminează cu nivele scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi membri ai generaţiilor mai tinere (Hall, 1981)
Triangulare	proces prin care o a treia persoană este atrasă în câmpul emoţional al unei diade, pentru a diminua anxietatea, dar nu pentru a o rezolva.

Diana Lucia Vasile @  Introducere În Psihologia Familiei Şi Psihosexologie