CAPITOLUL 4. Stres şi traume familiale

CAPITOLUL 4

Stres şi traume familiale

            Capitolul acesta prezintă teme faţă de care eu am un interes deosebit, datorită specializării mele ca terapeut (în terapia traumei şi terapia de cuplu şi familie). Am încercat totuşi să nu îţi încarc memoria cu prea multe lucruri, deşi tentaţia, recunosc, a existat. Şi asta mai ales că, deseori, oamenii manifestă reţineri, prejudecăţi, tot felul de mecanisme de apărare în faţa suferinţei umane; totuşi, ele se asociază empatiei şi dorinţei de a ajuta. Sunt convinsă că toate acestea există şi în tine. Sunt convinsă, de asemenea, că şi în familia ta au existat eveniment stresante sau chiar traumatizante (şi poate tocmai datorită lor te afli la această facultate, studiind acum psihologia famililei!). Ele vor fi de ajutor acum, când vei adăuga o nouă lumină asupra efectelor lor asupra ta şi a familiei tale. Când vei termina de parcurs capitolul, mă aştept, ca pe lângă înţelegerea mai profundă a propriei tale experienţe, să cunoşti următoarele:

-          ce înseamnă un eveniment stresant şi eveniment traumatic;

-          ce înseamnă traumă psihică;

-          care sunt traumele familiale;

-          care sunt cele şase traume centrale şi fazele prin care trece persoana şi familia în urma traumatizării;

-          să descrii principalele efecte asupra membrilor şi asupra familiei ale traumelor familiale;

1.      Evenimente stresante şi evenimente traumatizante

Familia se doreşte a fi, la momentul constituirii sale, unul dintre factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important. De-a lungul timpului, în numeroase cazuri, acest fapt se transformă în realitate, dar în altele, prea multe chiar, familia se transformă în izvor al suferinţei şi al izolării individului.

Orice familie traversează momente dificile care necesită reorganizări, renunţări la unele pattern-uri de comportament şi elaborarea altora. Aceste momente reprezintă surse de stres pentru familie.

S. Minuchin (1974) consideră că există patru surse de stres pentru sistemul familial:

1.      Contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extraconjugale. De exemplu, dacă unul dintre soţi este stresat din cauza problemelor de la serviciu, el poate începe să-şi critice partenerul sau chiar să deturneze conflictul spre copii, atacându-i pe aceştia, cu sau fără motiv. Acest fapt poate duce la izolarea membrului tensionat prin alianţa celuilalt membru cu copiii, ca reacţie de apărare faţă de stres. Sau dacă un copil are dificultăţi de integrare în mediul şcolar, părinţii e posibil să reacţioneze diferit (mama poate exagera problema, în timp ce tatăl o poate minimaliza) ceea ce face ca graniţa în subsistemul marital să se rigidizeze.

2.      Contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale. Un sistem familial poate fi puternic afectat de efectele unei recesiuni economice, de mutarea într-un alt oraş sau altă ţară, mecanismele de rezistenţă ale familiei sunt ameninţate semnificativ de sărăcie sau de discriminare.

3.      Stresul în perioada de tranziţie din familie. Există multe faze în evoluţia naturală a unei familii, iar ele necesită o negociere a unor noi reguli, ceea ce duce la conflicte. Acestea oferă membrilor familiei, dar şi familiei ca întreg, ocazii pentru o nouă creştere. Dacă aceste conflicte nu se rezolvă ele duc în timp la alte dificultăţi. Exemplul este cel al tranziţiei copilului spre adolescenţă. Adolescenţa presupune multe contacte ale copilului cu lumea extrafamilială, iar statusul lui în această perioadă se schimbă. Relaţiile cu părinţii se modifică, el având nevoie de mai multă autonomie şi responsabilitate. Tranzacţiile subsistemului parental cu adolescentul vor trebui schimbate de la părinţi – copil la părinţi – adulţi tineri. Astfel, rezultatul va fi o adaptare reuşită. În unele cazuri mama, de exemplu, poate rezista schimbărilor relaţiei ei cu fiul / fiica adolescentă, pentru că asta ar presupune schimbări în relaţia ei cu soţul. Astfel, în loc să-şi modifice atitudinea, ea poate ataca adolescentul şi submina autoritatea lui. Dacă tatal intră în conflict de partea copilului, se formează o coaliţie cros-generaţională nepotrivită care se poate generaliza până când toată familia se află în conflict. Dacă nu se produc schimbări adaptative, vor aparea seturi disfuncţionale ce se vor activa ori de câte ori vor exista conflicte.

4.      Stresul cauzat de o problemă idiosincratică. Un exemplu de astfel de situaţie este prezenţa unui membru bolnav cronic sau retardat. Aceste probleme idiosincratice pot supraîncărca familia, resursele şi mecanismele ei de rezistenţă, deoarece funcţiile membrului respectiv trebuie preluate de alţi membrii ai familiei. Este posibil, de asemenea, ca într-o anumită fază de evoluţie a familiei şi a problemei cu care se confruntă să existe adaptare, dar mai târziu, adaptarea să fie îngreunată de intrarea într-o altă fază de evoluţie. De exemplu, o familie cu un copil autist se poate adapta în perioada în care este mic, dar poate să fie depăşită de dificultăţi atunci când acesta este mai mare.

Majoritatea familiilor suferă mari pierderi sau trec prin evenimente care acţionează negativ în structura lor profundă şi le împiedică funcţionalitatea normală. Aş denumi aceste evenimente ca traumatizante. Ele produc traume nu doar în individul care este martorul sau subiectul care trece printr-un astfel de eveniment, ci şi în sistemul familial, în toate componentele sale: membrii, graniţe, funcţii, relaţii etc. Astfel principalele diferenţe dintre evenimentele stresante şi cele traumatizante constau în:

-          intensitatea lor – cele traumatice sunt mult mai intes resimţite de persoană şi familii;

-          efectele lor asupra persoanei sau familiei – cele stresante produc dezorganizarea familiei pe o perdioadă determinată, după care revin la starea iniţială de funcţionare, în timp ce evenimentele traumatizante persistă mult în timp, poate pentru totdeauna şi produc schimbări de structură a familiei, care nu întotdeauna pot fi refăcute.

Oricum, graniţa între stresant şi traumatizant este foarte fină; ceea ce pentru o persoană sau familie este ceva stresant, pentru altele poate fi traumatizant (de exemplu, divorţul).

Evenimentele traumatice sunt definite (DSM III-R, DSM-IV) ca „evenimente care se află în afara orizontului normal de aşteptare şi astfel reprezintă pentru aproape toţi oamenii un stres sever”. Deoarece stresul este sever şi uneori astfel de evenimente au o durată îndelungată, efectele perturbatoare asupra personalităţii umane sunt de durată şi la nivele profunde. Am redat mai jos din DSM III-R scala factorilor sociali de stres la copii (tabelul 1) şi la adulţi (tabelul 2).

Tabelul 1: Scala factorilor sociali de stres la copii - sursa DSM III-R

Cod	Concept	Exemple de factori stresanţi: Evenimente acute	Circumstanţe de viaţă mai durabile
1	nu există factori stresanţi	nu există evenimente acute care să fie în relaţie cu tulburarea	nu există circumstanţe de viaţă mai durabile care să fie în relaţie cu tulburarea
2	uşor	despărţirea de un prieten sau prietenă, schimbarea de şcoală	aglomeraţia în condiţiile de locuit, certuri familiale
3	mediu	exmatriculare, naşterea unui frate sau a unei surori	boala cronică şi invalidantă a unui părinte, certuri constante ale părinţilor
4	sever	despărţirea părinţilor, sarcină nedorită, arest	părinţi severi sau represivi, boala cronică şi mortală a unui părinte, diferite internări în spitale şi sanatorii
5	foarte sever (extrem)	abuz sexual sau maltratare corporală	moartea unui părinte abuz sexual repetat sau maltratare corporală
6	catastrofal	moartea ambilor părinţi	boala cronică mortală
0	informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării

Tabelul 2. Scala severităţii factorilor psihosociali de stres la adulţi - sursa DSM III -R

Cod	Concept	Exemple de factori stresanţi: Evenimente acute	Circumstanţe de viaţă mai durabile
1	nici un factor stresant	Nu există evenimente acute care să fie în relaţie cu tulburarea	nu există circumstanţe de viaţă mai durabile care să fie în relaţie cu tulburarea
2	uşor	ruperea relaţiilor cu un prieten sau prietenă; începerea sau sfârşitul şcolii; copilul părăseşte casa părinţilor	aglomeraţie în condiţiile de locuit; certuri familiale
3	mediu	căsătorie, separarea de partener sau parteneră; pierderea locului de muncă; pensionare, avort spontan	probleme maritale, dificultăţi financiare, certuri cu superiorii statutul de părinte unic
4	sever	divorţ, naşterea primului copil	şomaj, sărăcie
5	foarte sever (extrem)	moartea partenerului sau partenerei, diagnosticarea unei maladii somatice grave, starea de victimă a unei violenţe, propria maladie cronică severă sau a unui copil	maltratare corporală durabilă sau abuz sexual
6	catastrofal	moartea unui copil, sinuciderea partenerului sau partenerei, dezastru natural	luarea ca ostatic, prizonieratul într-un lagăr de concentrare
0	informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării

Utilizând cele două scale din DSM III-R am ales următoarele evenimente familiale ce pot produce traume atât membrilor familiei, cât şi sistemului familial. Iată mai jos lista alcătuită:

• Certuri violente în familie

·         Abuz fizic (bătăi frecvente)

• Abuz sexual al copilului
• Delicvenţa unui părinte
• Separarea părinţilor
• Divorţul părinţilor
• Insatisfacţie profesională profundă a unui părinte
• Şomajul unui părinte
• Şomajul ambilor părinţi
• Situaţie materială foarte precară
• Boală fizică sau psihică severă şi cronică a unui părinte
• Boală fizică sau psihică severă şi cronică a unui frate
• Moartea unui părinte
• Moartea ambilor părinţi
• Moartea unuia dintre fraţi
• Suicidul unui părinte
• Suicidul unui frate

Sintetizând aceste evenimente, putem ajunge la câteva categorii de evenimente care destructurează familiile şi indivizii:

• Abuzurile: emoţional, fizic, sexual;
• Delicvenţa unui membru, în special părinte;
• Separarea membrilor (prin părăsire, divorţ);
• Sărăcie;
• Şomaj;
• Decesul unui membru;

·         Boala gravă a unui membru.

Toate aceste evenimente pot acţiona separat sau împreună intensificându-şi în acest ultim caz forţa de destrucţie psiho-socială.

Dacă am discutat despre evenimente traumatizante, consider important şi să diferenţiez evenimentul traumatizant (familial) de situaţia traumatizantă. Aceasta din urmă cuprinde şi mediul în care se află persoana sau familia care trece prin evenimentul respectiv. „Într-o viziune dialectică a conceptului de situaţie, factorii situaţionali se leagă întotdeauna de subiectul care trăieşte şi acţionează” (G. Fischer şi P. Riedesser, 1998, p. 63). Persoana trăieşte o anume situaţie traumatică în particularitatea ei istorică şi individuală, astfel că încercările persoanei de a o depăşi este profund dependentă de această experienţă individuală. De aceea, întotdeauna situaţiile traumatizante vor fi diferite de la individ la individ, chiar dacă evenimentul traumatizant va fi acelaşi. Astfel, fiecare membru al familiei va percepe diferit şi va trăi diferit acelaşi eveniment. De exemplu, divorţul părinţilor poate determina la unul dintre cei doi copii ai familiei delicvenţă, pe când la celălalt să nu aibă efecte negative majore.

Înainte de a vorbi despre efectele lor ca situaţii traumatizante şi reacţiile pe care membrii sau familia ca întreg le au la ele, să descriem în câteva rânduri fiecare categorie în parte.

2.      Evenimente traumatizante familiale

Abuzul fizic, emoţional şi sexual

Cel mai des, termenul de „abuz” se foloseşte în limbajul juridic, dar el apare frecvent şi în limbajul psihologic. Dicţionarul explicativ al limbii române încearcă să ne lămurească afirmând că abuzul este o „încălcare a legalităţii” sau „întrebuinţarea fără măsură a unui lucru”, dar putem să înţelegem acest termen nuanţat atunci când ne referim la cele trei mari tipuri de abuzuri de care se ocupă psihologii şi mai ales psihoterapeuţii – abuzul fizic, abuzul emoţional şi abuzul sexual.

În primul rând, cel mai uşor de identificat şi de analizat este abuzul fizic. Vorbim de o persoană, fie adult, fie copil, că este victima unui abuz fizic, dacă acea persoană suferă o durere fizică (însoţită de cele mai multe ori şi de suferinţă emoţională) în urma unor acţiuni provocatoare de răni fizice cum ar fi: bătăile, trasul de păr, arderea pielii cu ţigara sau legatul de mâini etc. Desigur, putem recunoaşte aici unele măsuri aşa-zis „educative” aplicate de părinţii mult prea zeloşi în a îndrepta comportamentul minorilor sau chiar al adulţilor „căzuţi în greşeală”. Nu înseamnă că a da o palmă peste fund copilului neastâmpărat constituie un abuz fizic la adresa lui, ci dacă aceste palme se înmulţesc, devin tot mai frecvente, puternice sau vizează şi alte părţi ale corpului (care evident sunt mult mai sensibile la atingere) şi lasă urme ca celebrele vânătăi, răni sau chiar, mai grav, mutilări ale corpului victimei se ajunge la situaţia de abuz. Tot în categoria abuzului fizic pot intra suprasolicitarea şcolară şi exploatarea prin muncă.

Lucrurile nu sunt la fel de clare în situaţia abuzului emoţional. De data aceasta, abuzul este mult mai subtil şi vizează sentimentele şi personalitatea victimei. Este vorba despre comportamente mult mai greu de evidenţiat, deoarece nu lasă nici o urmă fizică – brutalităţi bine controlate, comportamente sadice, manifestări de respingere, neglijenţă, exigenţe disproporţionate faţă de vârsta copilului. Abuzul emoţional constă în a provoca în persoana cu care suntem în relaţie sentimente puternice de teamă, nesiguranţă, vinovăţie, nelinişte, ruşine, umilinţă, inutilitate, incapacitate, furie etc. Pe scurt, înseamnă ca victima să trăiască mult timp sub acţiunea unor emoţii negative, care au efecte puternic destructive asupra personalităţii ei. Formele sub care apare cel mai des abuzul emoţional este critica, autoritatea, ameninţarea, neîncrederea, respingerea, neglijenţa. O persoană excesiv de critică, sau una care nu acceptă alte păreri sau care manifestă mai mereu o atitudine de neîncredere dă naştere în cel cu care este în relaţie la copleşitoare sentimente de inferioritate, ceea ce blochează manifestarea abilităţilor persoanei care ar putea duce la a se dezvolta liber şi armonios. Replici ca „Doamne, cât de neîndemânatic poţi să fii!”, „Nu-i, dragă, facultatea de nasul tău”, sau „N-am văzut copil mai neastâmpărat/prost/tâmpit etc. în viaţa mea!” sau „Niciodată nu faci şi tu o treabă ca lumea!” subminează încrederea în sine a copilului sau partenerului care crede, sau ajunge să creadă, că aşa este el. Copilul, în special, nu poate face diferenţa între cum este el, cum poate fi el şi cum este perceput de părinte (sau învăţător, profesor etc.). În felul acesta, el va deveni incapabil să îşi formeze o identitate de sine care să îl ajute să răzbată în viaţă deoarece nu va avea suficientă încredere, putere de a lupta, capacitate de a se autoafirma astfel încât să se respecte şi pe sine şi pe alţii. Va avea multe şanse de a deveni fie prea obedient, supus în permanenţă dorinţelor celorlalţi (pentru el fiind adevărate legi), fie rebel, agresiv, mereu împotriva tuturor celor ce încearcă să îi impună anumite norme sau reguli, inclusiv împotriva sa.

Foarte des critca determină în persoana care o primeşte sentimentul că nu este acceptată aşa cum este. Acest lucru este foarte aproape de respingere. Dar uneori se ajunge chiar până la a respinge propriul copil sau partener, cu replici de genul: „Mai bine nu te aveam/ai muri ca să scap de tine”, „De când te-am născut, ne-ai adus numai probleme”, „Tu ai stricat echilibrul familiei noastre”, „Mai bine te avortam/nu te adoptam”, „Acum înţeleg de ce te-a părăsit fostul partener/mama ta”.

Neglijenţa presupune a ignora necesităţile de zi cu zi ale persoanei (de regulă ale copiilor); ea poate fi mai degrabă fizică ccea ce înseamnă a nu-l hrăni, spăla, a-l priva de somn sau de libertate, sau mai degrabă emoţională: a nu-i vorbi, a nu-i oferi atenţie şi dragoste, a priva copilul de posibilitatea de a se juca de a explora lumea etc. Dar ele de regulă se combină, pentru că neglijenţa fizică duce automat şi la un grad de neglijare emoţională, ţinând cont că atingerea este calea prin care se manifestă grija, dragostea, tandreţea.

În cazul abuzului sexual, lucrurile se complică; avem de a face aici cu agresarea celei mai intime părţii a persoanei, adică a zonelor sale genitale, anale sau orale, fără acordul prealabil al persoanei, în scopul obţinerii plăcerii, sexuale sau de altă natură. Nu trebuie neapărat să fie vorba de un viol; acesta este doar un tip, foarte grav, de abuz sexual. Tot în categoria abuzurilor sexuale intră şi aşa numitele „jocurile sexuale” (atingerea în scopul satisfacerii curiozităţii sau al obţinerii plăcerii a zonelor sexuale - sâni, vulvă, penis) care se practică uneori între copii, sau între un adult şi copii. Unele pot fi inocente, dar atunci când se forţează, când se trece peste refuzul persoanei de a participa sau când se apelează la mijloace de pedepsire dacă nu se participă la astfel de jocuri, putem vorbi de prezenţa unui abuz sexual.

Printre cele mai grave forme de abuz sexual se află forţarea persoanei de a participa la activităţi cu caracter sexual, cum ar fi pornografie, sex în grup, prostituţie.

Cel mai grav tip de abuz sexual care poate apare în cadrul familiei este incestul, adică practicarea de relaţii sexuale între membrii unei familii. Şi incestul îmbracă mai multe forme, în funcţie de ce relaţie de rudenie există între membrii implicaţi în relaţiile sexuale: tată-fiică, mamă-fiu, bunică-nepot, văr-verişoară, etc. Cel mai des întâlnit este incestul tată-fiică. Ar părea că incestul se întâlneşte doar în mediile sociale caracterizate prin educaţie deficitară, imoralitate, condiţii socio-culturale defavorizate, dar lucrurile nu stau aşa. El apare în toate tipurile de medii şi sub diverse aspecte (tipuri de relaţii sexuale).

Centrul Naţional pentru Abuz şi Neglijarea Copilului din SUA defineşte abuzul sexual ca reprezentând contacte şi interacţiuni între un copil şi o persoană adultă, în care copilul este folosit pentru stimularea sexuală a acelui adult sau a altei persoane. Abuzul sexual poate fi comis şi de o persoană sub vârsta de 18 ani, dacă acea persoană este, fie semnificativ mai mare decât victima (cu cel puţin 5 ani), fie într-o poziţie care-i oferă putere şi control asupra copilului.

Evident, abuzul sexual se asociază foarte frecvent cu abuzul emoţional şi fizic.

Abuzul sexual lasă urme adânci în personalitatea victimei, deoarece se asociază cu profunde sentimente de neputinţă (de a face faţă situaţiei), de vinovăţie (că nu a fost în stare să refuze sau să fugă etc.), de murdărie, de respingere a propriei persoane şi mai ales a corpului, de teamă, mai ales că abuzatorii ştiu foarte bine să inducă în mod voit aceste stări. Deseori apar gânduri şi tentative de sinucidere cu scopul de a scăpa de durerea psihică pricinuită şi de povara secretului – cele mai multe victime ţin ascuns acest fapt de teamă că nu vor fi crezute, că vor fi stigmatizate sau mai rău acuzate că ele au provocat în vreun fel actul respectiv. Alteori, efectele sunt atât de profunde şi stabilizate în personalitatea victimelor încât ele ajung „victime perpetue” sau agresori.

Deşi există mitul conform abuzatorii sunt persoane străine, studiile arată că persoanele care abuzează sunt de cele mai multe ori persoane din apropierea victimei, persoane pe care victima le cunoaşte şi chiar le investeşte cu un anumit grad de încredere. Dacă în cazul abuzului fizic şi al celui sexual abuzatorul este de cele mai multe ori conştient de ceea ce face, în cazul abuzului emoţional uneori persoana abuzivă nu este conştientă de efectele actelor sale. Astfel, persoane care au fost la rândul lor abuzate devin abuzatori cu scopul de se simţi puternici, în control, de a se răzbuna într-un fel. Din practica noastră şi din literatura de specialitate aflăm că cel mai des astfel de persoane sunt: părinţii, rudele apropiate, concubinii, cadrele didactice, medicii, preoţii, prietenii, şefii.

Nu doar bărbaţii sunt cei care abuzează, deşi numărul lor este semnificativ mai crescut datorită fiziologiei şi educaţiei care a existat multă vreme, dar frecvent apar femei care sunt experte în abuz emoţional sau femei implicate în abuzul sexual. Vârsta nu are nici o importanţă, abuzatorii putând fi de vârste foarte diferite.

            Toate aceste forme de abuz se regăsesc în denumirea generică de maltratatre.

Delicvenţa unui membru

Delicvenţa unui membru este o situaţie care apare de cele mai multe ori în urma unor acte agresive sau contrare legii. Este o situaţie de patologie gravă familială. De aceea, ea este încă şi mai dureroasă pentru ceilalţi membrii ai familiei, deoarece, pe lângă modelul ineficient de educaţie pe care îl prezintă membrul delicvent, deseori se produce şi pierderea acestui membru prin detenţia care urmează actelor sale. Copiii părinţilor delicvenţi au deseori sentimente de jenă socială, de inferioritate, anxietate crescută, dificultăţi de adaptare şcolară şi socială, labilitate şi regresie emoţională, fragilitate morală, tendinţe exagerate spre izolare socială sau violenţă etc. Unul dintre cele mai grave efecte familiale a acestui eveniment este perpetuarea modelului agresiv sau ilegal de comportament.

Separarea membrilor prin părăsire sau divorţ

Separarea de partener sau de familie este o situaţie din ce în ce mai des întâlnită în societatea noastră. Deşi pare a se banaliza prin frecvenţa de care dă dovadă, părăsirea, fie că este legală sau legală, prin divorţ, antrenează o mulţime de efecte psihologice negative asupra membrilor familie şi asupra familiei care mai rămâne un urma acestui eveniment.

Lisa Parkinson (1993) definea divorţul ca „un complex psihosocial în aceeaşi măsură în care este un proces juridic”. Ea identifică şase dimensiuni ale experienţei de divorţ: emoţională, legală, economică, parentală, comunitară şi psihologică. Cuplurile aflate în divorţ pot să se confrunte cu probleme din toate aceste domenii în acelaşi timp, iar conflictul poate să se răspândească repede dintr-un domeniu în altul. Unele cupluri nu pot să-şi ofere unul altuia intimitatea şi distanţa de care amândoi au nevoie în momente diferite şi grade diferite. Aceste probleme pot conduce la o înstrăinare permanentă. Iar înstrăinarea poate merge până la înstrăinarea de sine însuşi. Incapacitatea de a tolera schimbarea şi dezvoltarea unuia dintre parteneri poate produce un divorţ emoţional, fie că este sau nu însoţit de un divorţ legal.

Conflictul cu privire la terminarea căsniciei este asociat cu dispute cu privire la alte probleme şi cu o proastă adaptare post divorţ. Un indicator foarte des citat al unui divorţ dificil, şi poate singurul, este nerăbdarea unuia dintre soţi de a termina căsnicia cuplată cu lipsa de dorinţă a celuilalt. Negarea faptului că şi căsnicia este terminată, adesea contribuie la menţinerea conflictului de vreme ce chiar şi o luptă aprigă este preferabilă variantei de a lăsa partenerul să plece. Cel care pleacă, la rândul său, se poate comporta contradictoriu, în modalităţi care sugerează că are unele dubii cu privire la terminarea definitivă a relaţiei. Această ambivalenţă, poate cuprinde nu numai cuplul care divorţează, dar de asemenea copiii, noii parteneri etc.

Partenerii la care persistă suferinţa provocată de pierderea partenerului au deseori dificultăţi în implicarea în relaţii şi activităţi, fie ele noi sau obişnuite. De multe ori ei trebuie să înveţe să se descurce fără a mai depinde de altcineva, ceea ce este foarte greu, dacă nu chiar imposibil pentru cei care nu au cunoscut un alt model de trai. Acesta implică auto-cunoaşterea şi auto-valorizarea ca fiinţă umană interdependentă care reuşeşte să-şi fie auto-suficientă cu sau fără ajutor de la prieteni sau rude. Pentru divorţaţi, aceasta înseamnă învăţarea de a se descurca cu probleme practice de care până atunci se ocupa fostul partener.

Bărbaţii divorţaţi tind să ducă o viaţă mult mai haotică decât cei căsătoriţi, dormind mai puţin şi aprovizionându-se cu dificultate.

Femeile divorţate de asemenea sunt gata să se simtă dezorientate şi multe caută ajutor medical pentru fenomene de depresie şi dificultăţi de somn şi alimentaţie, mai ales în primele faze ale separării. Deşi unii se pot agăţa cu nerăbdare de independenţa care le lipsise anterior, mulţi simt o frică profundă de a fi total singuri.

Pierderea unui partener prin divorţ a fost adesea comparată cu pierderea prin moarte. Există multe similarităţi în sentimentele divorţaţilor şi văduvilor deşi faptul că partenerul a plecat de bună voie, va lăsa pe unii divorţaţi mai umiliţi şi cu mai multă amărăciune decât suportă în general văduvii. Cei divorţaţi tind adesea să fie considerabil mai tineri decât văduvii şi deci cu o posibilitate mai mare să se căsătorească, dar neadaptarea este complicată în ambele situaţii când menţin sentimente puternice de mânie, respingere sau vinovăţie.

Divorţul afectează foarte mult copii. In trecut, în societăţile tradiţionale, exista tendinţa de stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt despărţiţi, ceea ce ducea la o suferinţă acută a acestora. În societatea modernă, urbană, acest aspect aproape că nu mai contează, deşi unii copii încă mai reacţionează agresiv faţă de copii din familiile „destrămate”. Deşi divorţul presupune desfinţarea căsătoriei, mulţi parteneri renunţă în acelaşi timp şi la rolul lor de părinţi. Este necesar pentru buna dezvoltare a copilului ca amândoi părinţii să fie implicaţi în mod egal în procesul educativ familial. Ei sunt, din acest punct de vedere dar şi din cel al copilului, indispensabili evoluţiei psihice a copiilor. De cele mai multe ori, copiii cu părinţi divorţaţi prezintă dificultăţi de adaptare şcolară şi socială, labilitate şi regresie emoţională, fragilitate morală, stări de anxietate, tendinţe exagerate spre izolare socială sau violenţă etc.

Sărăcie, şomaj

Acestea se află pe lista factorilor stresori severi deoarece, de cele mai multe ori, ele se află în afara controlului membrilor familiei, ei ţinând mai mult de organizarea economică şi socială a societăţii din care face parte familia respectivă. Ele ameninţă chiar integritatea fizică a membrilor datorită lipsei de mâncare, apă sau adăpost şi a mijloacelor financiare şi materiale de a face rost de ele. Ei se asociază cel mai frecvent cu bolile grave, astfel că se crează rapid un cerc vicios din care, o dată prinsă, persoana nu mai poate ieşi.

Aceşti factori sunt cei mai des invocaţi ca fiind responsabili de situaţia lor de către majoritatea persoanelor aflate la marginea societăţii, fie că sunt delicvenţi, vagabonzi, copii ai străzii, persoane adulte fără adăpost, cerşetori etc.

Decesul unui membru

Dintre toate evenimentele cu care se confruntă omul de-a lungul vieţii, moartea este unul dintre cele mai nedorite, inexplicabile, şi terifiante. El nu produce doar teamă profundă, ci o suferinţă cu atât mai accentuată, cu cât persoana care decedează este mai semnificativă pentru cei rămaşi. Cu toate acestea, moartea ne pune în faţă o serie de întrebări, de provocări care ne forţează să modificăm ceva în noi, să schimbăm şi chiar să ne dezvoltăm. A pierde pe cineva sau ceva (nu doar prin deces) ne obligă să ne raportăm diferit la ceea ce rămâne, să schimbăm priorităţile, să ne continuăm diferit viaţa, să evoluăm.

Elementele pe care le considerăm a fi cele mai importante pentru analiza semnificaţiei fenomenului morţii şi pentru analiza reacţiilor de doliu pe care le au indivizii şi familiile sunt:

• Apartenenţa religioasă – persoane aparţinând diferitelor culte religioase vor avea atitudini şi credinţe diferite în faţa fenomenului morţii, şi deci şi comportamente diferite, ceea ce înseamnă că pot integra experienţa (în limbaj curent pot trece peste sau îşi pot reveni) mai rapid sau mai lent. Aici un loc aparte îl au ritualurile de trecere specifice fiecărui cult religios (slujbele religioase, ritualul înmormântărilor, al pomenilor, al rugăciunilor etc.).
• Tipul de cultură generală sau profesională – vom observa, de exemplu, concepţii diferite despre fenomenul morţii la persoanele care deţin informaţii majoritare din domeniul medical (mai ales cele care lucrează chiar cu persoane muribunde) faţă de cele care cunosc mai multe din domeniul tehnic. Acest fapt se va reflecta cu siguranţă în reacţiile lor la pierderea unei persoane dragi.
• Nivelul de educaţie – influenţează şi el semnificaţia pe care persoana o acordă morţii, în strânsă legătură cu tipul de cultură. De regulă, în societatea noastră nu prea se vorbeşte despre moarte, aceasta fiind oarecum negată, şi deci nu se fac nici un fel de pregătiri pentru acest moment important al existenţei umane. Totuşi, există comunităţi unde, deşi educaţia se rezumă la cea oferită de familie şi comunitate, se vorbeşte mai mult despre acest fenomen şi se construiesc atitudini specifice faţă de el, cu rolul de a ajuta supravieţuitorii să îşi continue viaţa. Moartea este văzută ca un alt fenomen natural, ca şi naşterea, de exemplu, şi ca urmare sunt construite ritualuri specifice.

De asemenea, la acordarea unei semnificaţii fenomenului morţii, dar şi la efectele acesteia asupra membrilor familiei contribuie şi contextul în care aceasta survine. Contextul va conţine aproape întotdeauna diferite elemente care vor aminti de persoana dispărută şi va constitui uneori un motiv pentru rudele sale de a nu reuşi să integreze experienţa de pierdere. În felul acesta el rămâne în trecut, fără posibilitatea de a se ancora în prezent. Am identificat cel puţin 4 tipuri de contexte care pot influenţa reacţiile supravieţuitorilor:

• Fizic – de ex. acasă, la muncă, în vacanţă;
• Temporal – de ex. dimineaţa, seara, noaptea
• Social – singur, în familie, cu prietenii
• Spiritual – de sărbători (Crăciun, Paşti, ziua de naştere/onomastică)

La fel de important în înţelegerea familiilor îndoliate este tipul morţii. Prin tipul morţii înţelegem modalitatea prin care a survenit moartea membrului. În literatura de specialitate se găsesc din când în când nişte încercări de a tipologiza pierderile sau decesele. Am încercat mai jos să facem o sinteză, adăugând însă şi credinţele populare, care credem că sunt la fel de importante în procesul terapeutic, deoarece oamenii vin la terapie cu propriile concepţii (sau teorii implicite) despre moarte şi viaţă.

Identificarea acestor tipuri, care nu sunt neapărat independente unul de celălalt, ajută la înţelegerea reacţiilor particulare pe care le prezintă supravieţuitorii şi la stabilirea unor ipoteze şi la ghidarea procesului terapeutic prin efectele diferite pe care fiecare tip le poate avea asupra supravieţuitorilor.

• aşteptate vs. neaşteptate - de ex. moartea unui părinte sau bunic ce suferă de o boală incurabilă este o moarte aşteptată, în timp ce moartea acestuia datorată unui accident, de circulaţie, muncă sau casnic, este una neaşteptată;
• fireşti vs. nefireşti - moartea este un fenomen firesc, care se întâmplă fără ca noi să îl putem împiedica, dar putem accepta mai uşor acest aspect doar în cazul oamenilor în vârstă; dacă moare un copil, oamenii tind să considere că această moarte este nefirească, deoarece este contrară legilor firii;
• subite vs. lente - moartea subită apare, de regulă în cazul unei persoane care a fost de curând diagnosticată cu o boală incurabilă şi la care procesul decurge extrem de rapid, în timp ce dacă procesul decurge în timp, putem vorbi de morţi lente, fapt ce permite o oarecare pregătire pentru momentul final;
• violente vs. neviolente - dacă moartea survine în timpul unui accident sau persoana este victima unui homicid, se vorbeşte de morţi violente, iar în cazul unei morţi care survine în timpul somnului putem vorbi de o moarte neviolentă. Homicidul şi suicidul sunt tipuri de moarte violentă, neanticipată de cele mai multe ori şi nefirească. În aceste cazuri, trebuie avut în vedere că reacţiile supravieţuitorilor vor fi o mixtură de PTSD (stres posttraumatic) şi doliu, adică va fi vorba de un doliu complicat.
• bune vs. rele – în popor se vorbeşte de morţi bune, atunci când ele nu implică suferinţa muribundului sau când persoana moare de bătrâneţe, în timp ce acele morţi care sunt precedate de suferinţă crescută sunt catalogate drept rele;
• dorite vs. nedorite - există cazuri când moartea unui om aflat într-o mare suferinţă este dorită de cei din preajma sa pentru a curma suferinţa tuturor celor implicaţi; se leagă mult şi de controversatul subiect al eutanasiei. Totuşi, trebuie avute în vedere aici sentimentele de culpă ce apar întotdeauna în astfel de situaţii. De asemenea, acest sentiment este cu atât mai prezent atunci când moartea este dorită, mai mult sau mai puţin conştient, şi nu există cel puţin în prezent nici o condiţie care să ducă la moartea celui în cauză; totuşi dacă moartea acestuia survine din cauze independente de cel care a dorit moartea, apare, de regulă, un val imens de sentimente şi gânduri de autoculpabilizare, mai ales în condiţii de imaturitate emoţională când reapare gândirea magică de tipul „eu am cauzat moartea pentru că a fost un moment când am dorit să fie mort”.

Evident, familiile vor fi mult mai afectate şi membrii lor vor putea fi profund afectaţi dacă moartea membrului de familie va fi violentă, sau neaşteptată, sau nefirească. Efectele negative cele mai puternice se înregistrează, de regulă, la decesul copiilor.

De asemenea, atunci când o familie pierde un membru al său, aceasta nu este singura pierdere. La ea se mai adaugă şi:

1. Pierderea viselor şi speranţelor faţă de acea persoană;
2. Pierderea unui statut (social/economic);
3. Pierderea căminului (sau a ideii de cămin);
4. Pierderea suportului emoţional din partea persoanei decedate;
5. Pierderea unei identităţi familiale;
6. Pierderea suportului social (cercului de prieteni).

Literatura de specialitate oferă 5 stadii generale prin care o persoană sau o familie trece după pierderea unei persoane dragi/semnificative (cu mici diferenţe între autori):

1. negare & izolare
2. furie
3. construcţie & târguire
4. depresie
5. acceptare

Aceste stadii pot fi însă întâlnite şi în cazul familiilor. Ordinea lor nu este obligatorie, uneori persoana revine la stadiile anterioare, alteori sare peste unele. Ele sunt însă utile deoarece ajută la identificare situaţiei prezente în care se află persoana sau familia.

Boala gravă a unui membru

Acesta este un alt tip foarte serios de eveniment traumatizant prin care poate trece o familie, deoarece el produce mutaţii profunde în structura familiei respective. De multe ori ceilalţi membrii ai familiei îşi organizează întreaga viaţă în jurul îngrijirii persoanei bolnave, fapt care determină pe lângă avantajele şi menţinerea unui echilibru familial şi sentimente de frustrare, inutilitate, disperare, furie şi chiar ură faţă de propria persoană sau faţă de bolnav. Acest lucru duce uneori la o atmosferă conflictuală, la eşec personal, la destructurarea relaţiilor sau sistemului familial.

Bolile care au poate cele mai puternice efecte negative asupra sistemului familial sunt cancerul, SIDA, handicapurile fizice şi mentale severe, paraliziile, bolile psihice severe. Ele determină sau se asociază foarte des cu celelalte evenimente traumatizante enumerate până acum, datorită costurilor materiale şi emoţionale implicate.

În toate cazurile, evenimentele sau situaţiile familiale menţionate mai sus determină iniţial aşa-numitul stres posttraumatic. Dacă ele persistă, atunci putem, vorbi de constituirea unor traume, în adevăratul sens al cuvântului.

Pentru a defini trauma, avem în vedere câţiva autori care considerăm că au contribuit la clarificarea termenului. Aceştia sunt psihologii nemţi Gottfried Fischer şi Peter Riedesser şi psihologul australian Francis Macnab.

3.      Trauma psihică

Iată cum definesc Gottfried Fischer şi Peter Riedesser (1998, p. 77) trauma psihică: o experienţă vitală de discrepanţă între factorii situaţionali ameninţători şi capacităţile individuale de stăpânire, care este însoţită de sentimente de neajutorare şi abandonare lipsită de apărare şi care duce astfel la o prăbuşire de durată a înţelegerii de sine şi de lume.

În lucrarea sa apărută în 2000, „Traumas of Life and Their Treatment”, Francis Macnab afirmă că fiecare persoană traumatizată prezintă de multe ori mai multe tipuri de traume. De aceea, este important să fie stabilită aşa-numita traumă centrală. Trauma centrală este acea traumă care afectează cel mai puternic persoana, deci rana psihologică cea mai adâncă şi mai perturbatoare. O dată ce trauma centrală a fost identificată, toate celelalte traume, deoarece un eveniment traumatizant atrage după sine mai multe traume, pot fi percepute şi tratate efectiv ca fiind secundare.

Identificarea traumei centrale este vitală pentru o analiză contextuală a persoanei care a fost traumatizată şi pentru toate formele de consiliere sau psihoterapii scurte integrative. O dată ce persoana recunoaşte trauma centrală, ea sesizează elementele esenţiale ale procesului de recuperare, sau dacă se află într-un proces terapeutic vede cum, pe măsură ce terapia asupra traumei centrale avansează, şi celelalte traume vor deveni părţi ale lucrului terapeutic.

Iată cele şase traume centrale pe care o persoană le poate experimenta în viaţă, aşa cum au fost formulate ele de Francis Macnab (2000, p. 27 - 31):

1. Ameninţarea la adresa vieţii persoanei şi a pattern-urilor de trai. Unele evenimente traumatizante afectează modul de viaţă al persoanei mai puternic decât altele, deşi toate aduc o schimbare bruscă a pattern-urilor de viaţă. Războaiele, dezastrele naturale, violenţa, tâlhăriile sunt în acelaşi timp ameninţări specifice, dar şi difuze la adresa vieţii persoanei. Simptomele, aşa cum sunt specificate ele în DSM IV, pot fi tratate toate, dar ele sunt secundare faţă de ameninţarea primară, deoarece efectele în urma acestor evenimente afectează nu doar persoanele implicate, ci şi relaţii interpersonale, instituţii, organizaţii ale comunităţii, mediul de lucru etc. Totuşi, trauma centrală este perceperea unei ameninţări la adresa vieţii şi la adresa integrităţii pattern-urilor de trai.
2. Ameninţarea integrităţii şi coerenţei eului. Apare clar în situaţii de invazie sexuală, viol, abuz. Se referă la întreruperea dezvoltării şi creşterii, la o discrepanţă între „cine sunt” şi „cine mă aştept să fiu”. De asemenea, apare în tulburarea de stres posttraumatic datorată torturii. Persoana a supravieţuit, dar a rămas cu lupta pentru recâştigarea unei coerenţe de sine după umilinţă, încarcerare, tortură, şi cu zdruncinarea firească a mecanismelor de defensă, a rezistenţelor şi stabilităţii mentale.
3. Pierderea unei relaţii semnificative. Se produce în situaţii de deces, divorţ, separare şi alienare. Poate apare şi în situaţiile în care un membru al familiei părăseşte casa familială pentru a se stabili în altă parte. Pentru unii, acesta este un fapt normal de viaţă, dar alţii îl percep ca pe o rupere majoră a legăturilor emoţionale. Alte relaţii se pot, de asemenea, modifica drastic; apar depresii, idei suicidare, comportamente hetero- şi auto-agresive. Relaţia se referă atât la persoane, cât şi la obiecte sau animale înalt semnificative pentru individ.
4. Întreruperea funcţionării normale a persoanei. Se întâlneşte foarte des la supravieţuitorii accidentelor rutiere, casnice şi de muncă. Unele persoane beneficiază de pe urma rănilor prin compensaţii băneşti, dar pentru altele durerea şi disabilitatea persistentă tulbură sănătatea, fericirea şi starea de bine. Cu atât mai clar se remarcă această traumă la persoanele care au suferit modificări semnificative ale corpului sau desfigurări. Primul scop al acestor persoane este acela de a recâştiga cel puţin nivelul funcţional de bază, şi în cazul lor acceptanţa şi integrarea imaginii corporale schimbate vor fi secundare, căci nici anxietatea referitoare la imaginea corporală nu va fi dominantă.
5. Pierderea viziunii asupra vieţii. Apare des la refugiaţi, care au trecut prin evenimente traumatizante grave şi pe o perioadă mai lungă de timp. De exemplu, femeile croate şi bosniace care au suferit violuri multiple de grupuri de soldaţi, care au fost obligate să îşi privească fiicele în timp ce erau violate şi ele sau au fost martorele uciderii soţilor şi fiilor lor, fără case, bani, identitate au pierdut orice simţ al unei lumi drepte. Credinţa lor într-un sentiment umanitar de bază a fost devastată. Când oamenilor li se distruge atât de mult viziunea asupra vieţii, este de aşteptat să întâlnim la ei simptome, nevoi şi tulburări care reflectă dezastrul intern şi catastrofele sociale. Ei au nevoie de ajutor terapeutic, dar mulţi dintre ei îl vor evita sau refuza tocmai datorită incapacităţii de a mai acorda un sens experienţei lor şi de a crede într-o posibilă perspectivă pozitivă asupra vieţii şi lumii lor.
6. Perturbarea expansivităţii sufletului în contextul vieţii. Se întâlneşte la persoanele traumatizate sever care se simt alienate de propriul sistem de credinţe, de tot ce credeau despre ele că sunt. Se simt depărtate de asemenea de ceea ce le aparţineau cândva şi privaţi de surse de suport şi inspiraţie. Aceste persoane pot fi cele care au pierdut un membru al familiei prin suicid, la cele supuse unor abuzuri fizice, sexuale, emoţionale grave încă din timpul copilăriei timpurii, la cei care sunt atât de devastaţi încât nici un ajutor nu mai pare relevant sau nu pot găsi o cale de revenire. Pentru unii specialişti, această traumă ar fi un semn al amintirilor reprimate, mai ales în cazurile unde se suspectează un eveniment traumatizant în perioada infantilităţii sau a copilăriei. Principalele manifestări ale acestui tip de traumă sunt pierderea simţului de a fi viu, de a fi mobil, expansiv, de a fi parte a lumii întregi.

Sigur, ne putem întreba, alături de F. Macnab dacă nu cumva stabilirea acestor traume centrale nu reprezintă încercarea terapeutului de a-şi controla propriile anxietăţi în faţa inconsistenţelor, fricilor şi destructurării cu care se prezintă clienţii în cabinet; sau poate încercarea psihologului de a oferi un sistem de lucru cu situaţiile tulburătoare la care este martor. Dincolo de aceste întrebări, cele şase traume centrale îşi găsesc utilitatea în procesul de analiză a patologiilor individuale, familiale şi sociale, dar şi în procesele terapeutice, prin faptul că deschid larg accesul la explorarea reflecţiilor şi poveştilor pe care le dezvăluie clienţii. Ele încurajează persoana să conştientizeze care este trauma majoră care stă în spatele naraţiunii sale, pentru ca în felul acesta să îşi construiască împreună cu terapeutul un plan de recuperare sau chiar îmbunătăţire a propriei personalităţi şi a relaţiilor cu ceilalţi. Astfel, în haosul creat de evenimentul traumatizant, terapeutul are şansa de a încuraja contactul clientului, fie că este individul, fie că este familia, cu propriile sale resursele personale, sociale şi spirituale, poate chiar şi cu acelea care ar fi stat ascunse dacă nu ar fi existat acea traumă.

Evenimentele traumatizante, deci şi cele care se petrec în sistemele familiale, produc reacţii care afectează următoarele niveluri ale psihicului uman:

• Nivelul de funcţionare (pe plan fizic, psihic si social)
• Viaţa afectivă
• Imaginea de sine
• Viziunea asupra viitorului
• Sentimentul de împlinire

Iată care sunt cele mai importante reacţii ce se constituie la traumă, în detaliu (parţial cuprinse în DSM IV):

• În sfera fiziologică: amorţirea responsivităţii generale (fizică sau psihică), nivel de excitare foarte crescut (arousal sporit)– reacţii exagerate si imediate la stimulii obişnuiţi, insomnie, plâns, lipsa apetitului ce duce la scăderea greutăţii corporale, manifestări neurovegetative: palpitaţii, tahicardie, hiperhidroză, paloare, scăderea sistemului imunitar (de unde frecvenţa crescută a diverselor boli) etc.
• În sfera emoţiilor (aici sunt cele mai puternice reacţii): stare de şoc, temeri, groază, diverse anxietăţi, depresie, disperare, neputinţă, neajutorare, melancolie, regret, durere, singurătate, tristeţe, furie, ură, vinovăţie, dezaprobare, neîmplinire şi gol existenţial;
• În sfera cogniţiilor: amintiri, flash-back-uri, ruminaţii, gânduri culpabilizatoare, catastrofizante, negative, coşmaruri, tendinţa de a uita, de a reprima, de a nega pentru a nu mai simţi durerea, depersonalizare, derealizare, scindare, ideaţii suicidare. Foarte semnificativ este faptul că trauma produce o puternică zguduire a sistemului de valori şi de credinţe ale persoanei despre sine, alţii şi despre lume; ea duce la o zdruncinare durabilă a înţelegerii de sine şi a lumii, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Este afectată imaginea şi stima de sine, precum şi capacitatea de a-şi imagina vreun viitor.
• În sfera comportamentală: persoana se poate izola de ceilalţi, poate deveni agresivă, pretenţioasă, cicălitoare, haotică, poate renunţa la unele activităţi, la viaţa socială, poate apela la abuz de alcool, droguri, tutun sau poate să se suprasolicite profesional sau familial pentru a nu mai avea timp şi putere să simtă durerea. Chiar şi tentativele suicidare şi suicidele sunt des întâlnite.

Din punctul lui Mardi Horowitz (apud Fischer şi Riedesser, 1998, p.89-90), unul dintre primii cercetători ai traumelor consideră că reacţia post-expozitorie trece prin mai multe faze; reacţia traumatică este varianta patologică de răspuns la expunerea la evenimentul traumatizant, iar varianta normală este denumită stres response.

Fazele sunt următoarele (apud Fischer şi Riedesser, 1998, p.89-90):

• Faza expozitorie peri-traumatică – răspunsul normal este format din ţipete, teamă doliu, şi reacţie de mânie. Starea patologică a experienţei este desemnată ca inundare cu impresii copleşitoare. Persoana afectată este cuprinsă de o reacţie nemijlocită şi se află adesea încă mult timp după aceea într-o stare de panică, respectiv, epuizare, care ia fiinţă din reacţiile emoţionale care escaladează.
• Faza (respectiv starea) de negare. Cei afectaţi se apără împotriva amintirilor din situaţia traumatică. Varianta patologică: comportament extrem de evitare, eventual susţinut de folosirea de droguri şi medicamente pentru a nu fi obligat să trăiască durerea sufletească.
• Faza (respectiv starea) de invazie a gândurilor sau imaginilor mnezice. Varianta patologică: trăiri cu gânduri şi imagini mnezice ale traumei care se impun.
• Faza (respectiv starea) de perlaborare. Aici cei afectaţi se confruntă cu evenimentele traumatice şi cu reacţia lor personală.
• Concluzie relativă (completion). Un criteriu este capacitatea de a-şi putea reaminti situaţia traumatică în cele mai importante părţi ale sale, fără a se gândi compulsiv la acestea.

Variantele patologice ale ultimelor două faze sunt frozen states: stări de încremenire cu simptome psihosomatice, ca senzaţii corporale false de diferite naturi şi pierderea speranţei de a putea perlabora şi concluziona experienţa traumatică; mai departe, alterări de caracter ca o încercare de a nu mai trăi subiectiv cu experienţa traumatică imposibil de stăpânit. Comportamentele de evitare extinse se transformă cu timpul în trăsături fobice de caracter. Tulburarea capacităţii de muncă şi tulburarea de a iubi pot fi văzute ca un semn al alterării caracteriale provocată de traumă.

4.      Efectele traumelor familiale

            Aşa cum spuneam mai devreme, nu doar individul poate suferi o traumă, ci şi familia ca sistem poate fi rănită din punct de vedre psihologic. Iată care ar fi reacţiile cele mai des întâlnite ale unei familii traumatizate:

• Alterarea relaţiilor dintre membrii familiei. Acest lucru presupune modificarea semnificativă a calităţii relaţiilor dintre membrii. De exemplu, se poate trece de la relaţii de ajutor şi înţelegere la respingere, conflicte, izolare.
• Alterarea ierarhiilor sistemului familial. De exemplu, în urma decesului unui membru care ocupa o poziţie ierarhică superioară, un alt membru să fie nevoit să îi ia locul, deşi nu are (încă) abilităţile necesare. Acest lucru se întâlneşte frecvent în cazul deceselor taţilor din familiile tradiţionale, când mama este cea care rămâne singurul părinte şi devine capul familiei. În alte situaţii, fiul, de regulă cel mare, este cel care preia conducerea familiei. Această poziţie este însă necunoscută acestui membru al familiei şi de aceea agravează modificările relaţiilor intrafamiliale.
• Patologizarea graniţelor familiale. În urma evenimentelor stresante sau traumatizante, graniţele familiale pot deveni fie prea rigide (subsisteme sau membrii separaţi, nu îşi mai vorbesc, nu se mai întâlnesc), fie prea difuze (subsisteme sau membrii suprapuşi, fuzionali, de exemplu toţi suferă de depresie sau toţi membrii sunt neputincioşi în faţa unei mame dominatoare şi agresive), ceea ce perturbă transmisia adaptativă de informaţii între subsisteme şi membrii familiei.
• Patologizarea alianţelor dintre membrii familiei. Se referă la relaţiile intrafamiliale care pot să nu aibă un interes comun. Există două tipuri de patologie a alianţelor: deturnarea conflictului, sau “găsirea ţapului ispăşitor” (de exemplu, atunci când familia reduce tensiunea prin acuzarea unui singur membru al familiei, cum este cazul tatălui alcoolic), şi coaliţiile cros-generaţionale neadaptative. De exemplu, mama se asociază cu mama ei, bunica, împotriva tatălui agresiv.
• Blocarea procesului evolutiv al familiei. Acest lucru se poate observa foarte des în cazul în care un membru al familiei decedează; unele familii rămân blocate în faza de evoluţie în care se afla, deşi ar fi existat posibilitatea de a merge mai departe în acest proces; de exemplu, copilul nu se mai căsătoreşte pentru a nu îşi părăsi părintele văduv. Situaţii similare se pot întâlni şi în cazul divorţurilor şi al bolilor grave ale părinţilor.
• Dezmembrarea sistemului familial. Uneori impactul evenimentului traumatizant poate fi atât de puternic încât determină pe unul sau mai mulţi membrii ai familiei să se desprindă din sistemul familial şi să se izoleze sau să creeze un alt sistem familial sau de substitut. Aşa apar cazurile persoanelor fără adăpost, a copiilor care pleacă de acasă şi se căsătoresc doar pentru a scăpa de suferinţa provocată de familial de origine, a celor care se adăpostesc pe lângă biserici şi mânăstiri pentru a-şi găsi un sens etc.
• Perturbarea relaţiilor familiei cu mediul exterior. În cele mai multe cazuri, evenimentele stresante şi traumatizante prin care trece familia provoacă închiderea sau izolarea sistemului familial de celelalte sisteme familiale (rude, prieteni sau vecini), ceea ce le opreşte accesul la posibile resurse de vindecare sau susţinere. Aşa se întâmplă în cazul violenţei domestice când, de jenă sau teama că se va afla, membrii familiei nu vorbesc mai cu nimeni, mint sau chiar întrerup relaţiile cu cei din jur.

Toate aceste reacţii traumatice familiale funcţionează atât în calitate de efecte cât şi de cauză, menţinând şi agravând cercul vicios al suferinţei şi patologizării membrilor ei şi al sistemului ca ansamblu.

Cred că merită menţionat că nu toate persoanele sau familiile care trec prin astfel de situaţii traumatizante, fie ele grave sau multiple, rămân blocate în patologia psihică. Dimpotrivă, majoritatea îşi revin la o funcţionare normală, iar o mică parte chiar beneficiază în urma traumelor suferite. Este vorba despre persoanele sau familiile reziliente, care mobilizează în mod eficient resursele personale şi sociale ca răspuns la risc sau ameninţare, mobilizare ce duce la rezultate mentale sau fizice pozitive, şi/sau rezultate sociale pozitive. Studiul unor astfel de familii sau persoane merită aprofundat şi dezvoltat pentru a afla care sunt motivele pentru care ele pot să gestioneze un astfel de proces de mobilizare a resurselor, în vreme ce altele se pierd şi se destructurează.

Rezumatul capitolului

În acest capitol am trecut în revistă caracteristicile evenimentelor stresante şi traumatizante prin care pot trece familiile, insistând asupra reacţiilor membrilor familiei şi ales sistemului familial ca întreg la acestea. Cele mai semnificative evenimente traumatizante pe care le-am analizat sunt: abuzul, delincvenţa, decesul, separarea membrilor prin părăsire sau divorţ, şomajul, sărăcia, boala unui membru. Principalele efecte ale traumelor familiale sunt: alterarea relaţiilor dintre membrii familiei, alterarea ierarhiilor şi a structurii de putere, patologizarea graniţelor şi a coaliţiilor, blocarea evoluţiei sistemului familial, modificarea structurii familiei sau dezmembrarea familiei, perturbarea relaţiilor familiei cu mediul.

Glosar de termeni folosiţi

Eveniment traumatizant	evenimente care se află în afara orizontului normal de aşteptare şi astfel reprezintă pentru aproape toţi oamenii un stres sever (DSM IV-R).
Familie rezilientă	familie care mobilizează în mod eficient resursele personale şi sociale ca răspuns la risc sau ameninţare, mobilizare ce duce la rezultate mentale sau fizice pozitive, şi/sau rezultate sociale pozitive.
Traumă	pierdere psihică; rană psihică; o experienţă vitală de discrepanţă între factorii situaţionali ameninţători şi capacităţile individuale de stăpânire, care este însoţită de sentimente de neajutorare şi abandonare lipsită de apărare şi care duce astfel la o prăbuşire de durată a înţelegerii de sine şi de lume (G. Fischer, P. Riedesser, 1998, p. 77).
Ţap ispăşitor	membru al familiei acuzat şi responsabilizat pentru problemele familiei, deşi responsabilitatea este a tuturor membrilor.